Europa rezumata

Suparatoarele, totusi, nepotriviri dintre realitate si rezumatul ei teoretic, existente in sinteza filosofului, au parut, de altfel, sa dea tonul intregii reuniuni. Forumul a fost organizat de Teatrul National din Nisa, prin (relativ) noul sau director, regizorul si actorul Daniel Benoin; conditiile materiale asigurate participantilor au fost, in ciuda crizei instalate, impecabile - nu doar generoase, ci aproape imbelsugate; printre invitatii dinspre partea gazdelor, adica printre francezii de bastina ori de adoptie s-au numarat personalitati cu incontestabila "suprafata", daca ar fi sa-i punem la socoteala fie si numai pe scriitorul si militantul Jorge Sempran, caruia i s-a oferit prezidentia Forumului, pe Jean Rozat, directorul general al canalului de televiziune Arte-France, sau pe Yves Threard, directorul ziarului Le Figaro. Temele celor patru sesiuni - Politica si teatrul, Oamenii de teatru despre politica si oamenii politici despre teatru, Noile puteri si teatrul nou, Noile puteri ale teatrului, noile puteri asupra teatrului -, alese astfel incat sa acopere subiectul din cat mai multe unghiuri, au suscitat opiniile unor persoane ale caror nume, citite in program, puteau da fiori de placere intelectuala anticipativa oricarui interesat, cat de vag, de pozitia teatrului european actual inauntrul Europei actuale. Cu exceptia unor rare (si, uneori, viguroase) interferente venite dinspre Belgia, Germania, Spania, Marea Britanie sau Rusia, interminabilele ore de referate si discutii s-au centrat insa, cu obstinatie, asupra teatrului francez; de fapt, nici macar: asupra parerilor oamenilor de cultura francezi poftiti acolo despre teatru, despre politica si politici, despre lume, despre trecut, prezent si viitor, dar mai ales despre ei insisi. A fost, de fapt, un forum teatral francez in decor (viu) oarecum european. Ca imagine emblematica a continentului unit si unic, FTE a oferit o experienta plina de invataminte. Si, nu-i asa?, de ispititoare fagaduinte.

Nimic de zis, organizatorii s-au gandit si la restul Europei, ba chiar si la resturile inca neunite ale Europei, preocupare vadita in intamplarile scenice care au garnisit, in fiecare seara, spectacolul de peste zi al atator oameni mari si intelepti adunati laolalta pentru a vorbi (tocmai...) despre ceea ce se petrece pe scena: o reprezentatie sosita din Georgia, una din Israel si una din Uzbekistan au adaugat dramul de exotism care inca mai lipsea spiritului european in actiune, faptul ca ele au sosit, toate, din zone mai mult sau mai putin "fierbinti" ale continentului (ale lumii) nefiind, desigur, aleatoriu. (Cum, din pacate, organizatorii au intarziat trimiterea fotografiilor din aceste spectacole, comentariul de fata va fi ilustrat cu imagini din productii invitate la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, inca in desfasurare la Bucuresti.) Din Georgia a fost adusa o montare a Teatrului National "Sota Rustaveli" din Tbilisi - Soldatul, dragostea, garda de corp si... presedintele -, un text creat (daca bine am priceput) de intreaga trupa, pe parcursul repetitiilor indrumate de Robert Sturua, regizor gruzin aproape legendar. Un spectacol despre Putere in raport (supra)real si adesea comic cu lumea si cu divinitatea, un spectacol cu foarte frumoase imagini si cu o desfasurare coregrafica impresionanta, pe muzici diverse; fiind insa programat chiar in ziua sosirii la Nisa si a primei sesiuni teoretice si avand o durata de trei ore, eu, una, l-am putut aprecia doar pe jumatate: ca sa nu adorm in comodul scaun al Nationalului nisoaz, a trebuit sa plec la pauza. A doua seara a propus Nostalgia, un spectacol regizat, la Teatrul Arabo-Evreiesc din Jaffa, de Igal Ezraty, pe un text compus de Itzik G'uli, Immad J'abarin si Danny Hurvitz pornind de la experientele personale ale interpretilor si rudelor lor, arabi si evrei nascuti in Israel sau proveniti din diaspora; reprezentatia - atasanta si vioaie - avea in primul rand o dimensiune ideologica. Dimensiune care a lipsit (in ciuda unor incercari... teoretice de a o descoperi cu tot dinadinsul) montarii uzbece aduse de Compania Ilkom din Taskent: Orestia de Eschil, regizata de Mark Weil, artist ucis, in circumstante inca neelucidate, chiar in ajunul premierei. O lectura violent actuala si violent problematizanta (la final, altfel decat in trilogia antica, Oreste moare, pentru ca - au explicat realizatorii - un ucigas de mama nu poate fi iertat, chiar daca zeii il absolva), infaptuita cu mijloace teatrale la fel de violente: un spectacol de nivel cu adevarat european.

...Asa cum continentul unit ne va permite, poate, sa vedem mai des. Cu sau fara explicatii.