Exerciţii pasiona(n)te de critică literară/ de Rodica Grigore

Născut la Durham, în Marea Britanie, în 1965, şi recunoscut de majoritatea covârşitoare a celor din generaţia sa ca fiind unul dintre cei mai înzestraţi critici literari din spaţiul cultural de limbă engleză ai prezentului, James Wood s-a impus rapid şi în conştiinţa publicului cititor larg printr-o calitate mai rar întâlnită la reprezentanţii republicii literelor contemporane, şi anume tratarea criticii - chiar şi a criticii de întâmpinare - cu seriozitatea de care beneficiază, în general, doar marea literatură. Fiind, ani în şir, titularul paginii de cronică literară la prestigiosul The Guardian, iar ulterior devenind senior editor la The New Republic, Wood se dovedeşte a fi, în ciuda severităţii unora dintre verdictele sale şi în pofida respingerii hotărâte a unor titluri bine primite de numeroşi dintre contemporanii săi (mai ales de către cei americani, iar aici merită amintită reacţia negativă pe care el a avut-o faţă de unele dintre textele recente ale lui Paul Auster, căruia îi apreciază, totuşi, inventivitatea narativă şi stilul!), un spirit echidistant, înrudit structural, oricât de paradoxală ar putea să pară această afirmaţie, tocmai cu Virginia Woolf. Căci, la fel ca şi în cazul acesteia, activitatea lui James Wood este însufleţită de profunda - şi extrem de serioasa - sa preocupare pentru cele mai complicate sau delicate probleme ale literaturii. Şi, la fel cum Woolf vedea o nouă cale deschisă în faţa literaturii începutului de secol XX odată cu afirmarea mişcării moderniste, Wood evaluează atent şi întotdeauna responsabil efectele pe care (post)modernismul (ca şi numeroase dintre orientările estetice determinate de acesta) le-a avut sau le are în contextul lumii literare contemporane. În plus, demersul lui Wood este întotdeauna caracterizat de o pasiune uluitoare a discursului critic, de o vioiciune a spiritului mai rar întâlnită şi de o iubire necondiţionată pentru textul scris, dublată de o profundă înţelegere faţă de tot ce înseamnă fenomen cultural al zilelor noastre.

S-a afirmat nu o dată că Wood ar fi cel mai aspru (unii neezitând să-i ataşeze chiar eticheta de "cel mai neîndurător") critic contemporan şi că şi-ar fi clădit faima pe o suită de cronici negative făcute unor apariţii editoriale recente ale unor scriitori consacraţi. Chiar dacă afirmaţia de mai sus are cel puţin un anumit procent de veridicitate, trebuie să recunoaştem că, neîndurător cum este şi niciodată uşor de impresionat de faima - oricât de mare - a unui autor al prezentului, tocmai James Wood a fost cel care a întâmpinat extrem de favorabil cărţi ale lui Ian McEwan, Roberto Bolaño, Philip Roth, José Saramago, Graham Swift sau Peter Carey, pentru a ne limita la aceste exemple... Căci el nu respinge niciodată "din principiu", aşa cum au procedat în mod sistematic alţi colegi ai săi de generaţie, iar exemplul lui Dale Peck e, probabil, cel mai potrivit în acest sens. Dimpotrivă, demersul lui Wood se dovedeşte întotdeauna a fi întemeiat pe capacitatea sa de a privi şi de a evalua în mod cuprinzător literatura contemporană, mai ales proza ultimelor decenii. Deloc întâmplător, preocupările lui de căpătâi vizează pe de o parte, realismul şi numeroasele sale forme artistice, iar pe de alta, religia şi relaţia pe care aceasta o stabileşte cu discursul literar din diferite epoci. De altfel, textul introductiv al volumului său eseuri The Broken Estate are în vedere tocmai aceste aspecte. Intitulat The Limits of Not Quite, acesta pune în discuţie modul în care un discurs literar care ridică atâtea probleme în faţa cititorului obişnuit, cum ar fi, de exemplu, Sfârşit de partidă, de Samuel Beckett, reuşeşte, totuşi, să aibă un extraordinar impact încă de la prima lectură şi să-i emoţioneze chiar şi pe aceia mai puţin obişnuiţi cu convenţiile literaturii absurdului. Moartea lui Nell impresionează la fel ca şi aceea a altui personaj, purtând acelaşi nume, din celebrul roman al lui Dickens, The Old Curiosity Shop, deşi mijloacele de expresie ale lui Beckett sunt fundamental diferite de cele ale lui Dickens şi ale literaturii victoriene. Concluzia lui James Wood este că abilitatea lui Beckett constă în a trata relaţia dintre realitatea de zi cu zi şi realitatea ficţională într-un asemenea mod încât vechile convenţii ale realismului să pară respectate, chiar şi atunci când sunt folosite exact împotriva consacratelor scopuri realiste. De aici surpriza lecturii, dar şi impresia puternică pe care cititorul o are în faţa operei lui Beckett în ansamblu. Căci Sfârşit de partidă ne demonstrează, spune James Wood, cum modul în care literatura reprezintă aspectele realităţii are foarte puţin de-a face, în perioada contemporană, cu ceea ce anterior purta numele de realism.

Istoria şi relaţia fiiţei umane cu devenirea istorică trebuie, deci, să fie şi ele altfel receptate şi, fără îndoială, puse în legătură şi cu schimbarea de paradigmă reprezentată de noul raport stabilit, în contemporaneitate, între domeniul religios şi cel literar. La o analiză atentă a operei câtorva scriitori reprezentativi ai secolului XX, de la T. S. Eliot sau Thomas Mann la Thomas Pynchon, John Updike ori Toni Morrison, va deveni evident faptul că, în aceste cazuri, discursul literar se opune preocupării religioase, deoarece domeniul religios reclamă acceptarea unei realităţi date fără a pune nimic în discuţie, în vreme ce literatura, de la marele modernism încoace, se axează tocmai pe preocuparea constantă de a interoga chiar şi acele aspecte considerate, anterior, tabu sau foarte clar predeterminate. Demonstraţiile lui Wood sunt întotdeauna sclipitoare şi cuceresc chiar şi atunci când ideile discutate sunt extrem de polemice. Dovadă, dacă mai era nevoie, că până şi în perioada contemporană critica literară poate fi făcută cu pasiune - pentru a putea fi citită (şi) cu plăcere.

James Wood, The Broken Estate. Essays on Literature and Belief,The Modern Library, New York, 2008

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels