Nu demult, am luat parte la o dezbatere pe teme de dramaturgie actuala. Mai exact - dupa cum s-a dovedit la fata locului - pe tema insuficientei atentii care li se acorda autorilor contemporani si autohtoni de teatru de catre institutiile presupus interesate, adica teatrele romanesti de azi. Dramaturgii prezenti erau suparati si plini de reprosuri; s-au plans de castigurile mici si de eforturile pe care trebuie sa le faca spre a-si vedea operele pe scena. N-au fost incantati cand li s-a spus ca asemenea discutii par a fi, la noi, eterne.
In orice caz, eu, una, asist la jeluiri de acest fel de peste douazeci de ani; rezultatele lor sunt minime - altminteri, e de banuit, jeluirile ar inceta. In realitate, adevarul este, asa cum ii sade lui bine, pe la mijloc: teatrele nu desfasoara in mod sistematic si sustinut programe de sprijinire a dramaturgiei originale, dar numarul pieselor romanesti (noi) care pot fi vazute pe feluritele scene mai mari sau mai mici nu e deloc neglijabil. Desigur, o alta discutie - pe care (de ce oare?) nimeni nu se inghesuie sa o deschida - ar fi aceea despre calitatea acestor piese, pentru ca nu toate textele care ajung pe scena ar merita sa se afle acolo. In acest punct, prin urmare, chestiunea se complica, dar recursul la memorie ne linisteste pe loc: nici asta nu e o noutate. Ineditul, din cate mi-am putut da seama, consta doar in desavarsita indiferenta a autorilor zilei de azi fata de istoria, inclusiv cea de data recenta, a artei pe care o slujesc: dramaturgii momentului vorbesc despre ei insisi, cel mult despre un coleg-doi de generatie. In rest... n-au vazut, n-au auzit...
...altminteri ar fi stiut, poate, ca nu numai operele lor sunt adeseori trecute cu vederea - nu atat de teatre, cat de regizori -, ci si piesele inaintasilor. Piese "verificate", adica jucate si placute de public, si piese inedite scenic, chiar daca citite cu delicii. Un astfel de inaintas a fost - este - Dumitru Solomon (1932-2003). Autor al unei dramaturgii consistente si variate, care se intinde, tipologic, de la farsa la drama de idei, el ar fi avut, in alte conditii, faima si audienta unui Slawomir Mrozek, caci piesele sale scurte, scrise, aproximativ, in deceniul 1965-1975, "ataca" absurdul bine temperat prin care a devenit celebru autorul polonez cu acelasi aplomb si, dupa parerea mea, cu mai multa eleganta. Dar, din nenorocire (pentru toata lumea), Romania nu e Polonia, astfel incat, la abia trei ani de la disparitie, Dumitru Solomon este, la noi, un dramaturg aproape uitat - la fel ca si Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Ion Baiesu, Iosif Naghiu... adica intreg acel "nou val" de scriitori care a schimbat, acum treizeci-patruzeci de ani, fizionomia literaturii scenice romanesti. "Noul val" de acum ar trebui sa ia aminte.
Nu chiar toata lumea uita, totusi. O invitatie telefonica din partea Teatrului Valah din Giurgiu m-a convocat, pe la mijlocul lunii mai, in sala Studio a Teatrului "Nottara", unde scena dunareana a prezentat, intr-un turneu-fulger, cea mai recenta premiera a sa: Miriam de Dumitru Solomon. Premiera absoluta, chiar, intrucat piesa (cea din urma terminata de dramaturg si publicata, impreuna cu altele cinci, mai vechi si mai noi, la editura Hasefer, in 2001) nu a fost jucata pana acum. Textul (titlu complet: Miriam si nisipurile miscatoare) e, cumva, singular in opera lui Dumitru Solomon, fiind inspirat din tragedia holocaustului: ajunsa in lagar la nici 14 ani, despartita de familia pe care nu o va mai revedea niciodata, evreica Miriam se indragosteste de un ofiter german, fermecat, la randul lui, de ea. Nu povestesc mai mult din subiect, a carui evolutie este imprevizibila, inclusiv din punctul de vedere al "corectitudinii politice"; spun doar ca e o piesa frumoasa si stranie, avand o constructie modulara, cinematografica aproape, si o tensiune interioara extrema.
Aceste calitati l-au impresionat, dupa cum declara, pe actorul Mircea Cretu, directorul Teatrului Valah din Giurgiu, atat de puternic incat a decis sa porneasca pe loc la montarea textului. Cu ajutorul scenografei Olimpia Damian, el a imaginat un cadru scenic "sarac" si flexibil, care sa permita sugerarea diverselor locuri ale actiunii fara decor complicat si manevre greoaie; o contributie esentiala la dinamizarea spatiului are insa imaginea filmata (cu notabila acuratete), in care apar si cateva dintre personaje - si merita laude, pentru naturaletea jocului "pe panza", actorii Anca Alecsandra si Toma Vasile. Ca regizor, Mircea Cretu s-a concentrat, de altfel, precumpanitor asupra indrumarii interpretilor. In rolul principal, Giulia Ionescu (nu demult absolventa a unei scoli "alternative" fata de UNATC, daca am inteles bine) vadeste o surprinzatoare siguranta, schimband dezinvolt varstele personajului, caruia ii da farmec, mister si caldura. Un debut foarte promitator, in rolul ofiterului (si al celorlalti...), marcheaza George Visan, care l-a inlocuit, in seara bucuresteana, pe titularul Cosmin Cretu: tanarul actor are "prezenta" si carisma, ceea ce anunta un viitor profesional interesant. Din distributie (omogen satisfacatoare, ca "prestatie") s-a mai detasat Gabi Munteanu, oferind, in rolul unei detinute din lagar, un moment emotionant.
Un binevenit exercitiu de neuitare, asa cum Teatrul (cu t mare) si teatrele (cu t mic) stiu uneori sa faca, spre binele tuturor. Inclusiv, oricat ar parea de ciudat, al autorilor contemporani cu memorie scurta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
