Ziarul de Duminică

Fiare şi ferecături/ de Aurelia Mocanu. GALERIE FOTO

Fiare şi ferecături/ de Aurelia Mocanu. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Aurelia Mocanu

10.10.2014, 00:07 158

Fiare şi ferecături este titlul unui text pe care cirticul de artă Aurelia Mocanu i-l dedică sculptorului Aurel Vlad într-un an aniversar. Artistul a împlinit 60 de ani în primăvară, atunci când a deschis şi o expoziţie cu lucrări în tablă de zinc, la Galeria Simeza din Capitală. Fiare şi ferecături a devenit între timp textul critic din albumul Aurel Vlad - (ne)liniştea dar şi titlul unei ample expoziţii organizate la Muzeul de Artă din Târgu-Jiu, expoziţie care se va închide în luna noiembrie.

Atelierul lui Aurel Vlad şi, mai recent, mansarda-depozit conexă, înţesate de lucrări, funcţionează imbatabil ca fertilizatoare de scene. Artistul, complet imersat în prodigiosul formelor sale, dialoghează animist cu toate dihăniile imaginate. Conceptul estetic de „frust”, accelerat de creativitate pe palierul antropomorf şi parabolic, este soclul unui efort neobosit de un sfert de secol. După 1990, Aurel Vlad a devenit un nume-reper al sculpturii româneşti. S-a format cu respectul pentru generaţiile anterioare, redevabile cioplitului în piatră şi în lemn, cu pasiunea degroşării în taille directe. Procesualitatea sculpturii lui s-a personalizat pe partitura lemnului decupat, apoi pe cea a confecţionării narative din tablă.

În genealogia vocaţiei i-au stat câteva întâlniri miraculoase. Prima, la 16 ani, cu Elena „Lot”, elevă a Liceului de Artă din Galaţi, viitoarea lui soţie. Curajul meseriei i l-a insuflat ucenicia pe lângă regretatul Mihai Mihai. A contat apoi empatia pedagogică a sculptoriţelor Liana Axinte şi Geta Caragiu. Napoleon Tiron, aproape consătean, i-a fost far pe un traseu curajos prin unicitate, iar acum ca prieten. Profesor universitar şi persoană civilă de-o admirabilă bună-cuviinţă, Aurel Vlad iubeşte umanitatea şi, în imaginarul material al atelierului, este un autentic artist al patosului. A dat trup monumental jertfiţilor din închisorile staliniste, întruchipând cortegii damnate. A parcurs schemele figurative din parabolele icoanelor, în decupajele de scânduri din anii de „ogradă bizantină” (1989-1993). S-a poziţionat sarcastic contra invaziei consumismului, imaginând noul sanctuar al aparatului TV (1997) şi Hotline-ul (2000). În primul deceniu postcomunist a dat expresie gestuală şi volumetrică unui repertoriu de doliu istoric, de frici şi suferinţe, care l-au calificat drept coregraful Butoh al durerii.

Pe lângă corpusul gestului revelator, studiat chiar academic, animalierul a jucat rolul de ferment expresionist. Carnasiere, tauri, boturi de tot felul, cu fierăstraie de colţi, i-au exorcizat atacurile agresivităţii cotidianului. A turnat în fier şi în bronz haite de câini încordaţi. A imaginat o puternică grifă spaţială din Dansul omului-câine (2008). Seria „Fecioarele de fier” din istoria torturii a evoluat spre radianţa africanoidă de cuie şi creşteri prin capete de lupi. Întocmai ca la idolii negritudinii, terifiantul e inventiv materic. În primii ani de creaţie, lemnul, degroşat primar, tonat cu zemuri albe, cărbune sau contur cu roşu de miniu, a primit treptat vizita metalului colat. Aurel Vlad a fost atent şi la ferecăturile icoanelor: rizele. A avut şi un episod cinetic, când, inspirat de Tinguely, dar fără asamblajele eteroclite ale acestuia, a meşterit îngeri din tablă, cu motoraşe.

Sculptorul are o stilistică clară a robusteţii, redevabilă buşteanului de lemn şi turnării în bronz, ades, după tiparele statuarei golemice. Prin tehnica decupajului, ivită prima dată în lemn, a dezvoltat o spectaculoasă narativitate în mânuirea planimetrică a foliei metalice. În scenele insolite, suprafeţele feroase sunt mai locvace, mai povestitoare. Modelată ca o piele antediluviană trecută prin multe răniri, tabla îşi exhibă cicatricele. Tabla de zinc uzat se cositoreşte, cea de cupru se nituieşte şi, patinată, poate primi toată percuţia modelajului cu scule contondente. Decupată cu desen ascuţit, pliabilă, şifonabilă, supusă la cald şi la ciocan, ciupită, împunsă, nituită ritmic şi cicatrizată în cositor, tabla nouă de zinc devine o piele-scoarţă mai teatrală, mai sonoră şi mai rece decât lemnul, dar complice cu luciul şi cu lumina. Tabla e ca o hienă: e rea şi complicată – se bate, se înţeapă, se arde. Artistul mărturiseşte că îi „hrăneşte” astfel suprafaţa. Noi pretindem că trezeşte „fiara” metalului. Atavică, tăioasă, zburlită, solzoasă, tabla poate simula texturi animale şi vegetale rugoase prin intervenţii ritmic compulsive. Mimoplastic vorbind, prin maleabilitatea foliei feroase, Aurel Vlad a avansat spre frângeri anatomice severe: au apărut oamenii pliaţi. Tabla i-a permis conturarea golului umbrei, declinând scenic depersonalizarea şi frica – în cortegiul „Umbrelor”, haina lepădată, gluga trasă peste golul chipului.

Atât de specifică sculptorului, partitura stilisticii imaginate prin modelare în tablă este barocă, cu un figurativ rusticizat, împlinit în compoziţii mari şi în scene mărunte adiacente. Decupajele şi rabaterile de plan sunt însoţite de forme masive dincolo de scara umană, bătute pe calapod, armate şi încheiate cu nituri şi dâre de cositor. Aşa se face că „foaia” de tablă schimbă atacul mâinii inspirate de la cioplirea bulumacilor cu barda la ondulare şi lipire pe rotund. Treptat, prin asamblare şi modelare concavă, folia de tablă devine conţinătoare de volume gigantizate.

Cea mai recentă expoziţie personală (martie 2014) este, de fapt, o „(Ne)Linişte” adamică – ansambluri din tablă de zinc pur, martelată şi nituită în ronde bosse. Aurel Vlad şi-a marchat împlinirea a 60 de ani printr-o promisiune de Paradis trecut prin Lume. A ajuns la o operă sapienţială, la o metaforă a versanţilor de cunoaştere: inocenţa juvenilă, cuplul şi scenele de viaţă ispăşitoare, cu impuritatea răului. Predomină spaimele şi pătimirea. În registru compensatoriu, după 1994 apare tema candorii, a înseninării şi a Facerii, căci Raiul, Eva şi ramura înfrunzită câştigă, pas cu pas, teren. De pildă, tema Înălţării (2008) e condensată în două trupuri-tors – pseudocopaci cu foliajul decupat. Sublimarea în vegetal a obidei cărnii sub păcat, venită şi din comanda eclezială de Arbore al lui Ieseu, anunţă un câmp nou în naşterea de forme. Atelierul-faber fabulatoriu degajă o dramaturgie plastică în care compoziţiile, fără a fi ingenios facile în pielea metalului, au o rarisimă putere de ecloziune şi de sens epifanic.

 

Fotografii: Remus Andrei Ion 

AFACERI DE LA ZERO