Cornelia Radulescu (n. la 20 aprilie 1948 in Bucuresti) a absolvit in 1971 Facultatea de limbi romanice, clasice si orientale a Universitatii Bucuresti - sectia spaniola; de atunci lucreaza la Redactia Publicatiilor pentru Strainatate, fiind sefa versiunii spaniole a revistei Panorama Rumano. Din 1999 si pana in prezent, a tradus 25 de carti din literaturile spaniola si latino-americana, semnate de autori precum Octavio Paz, Fernando Savater, Carlos Fuentes, Isabel Allende, Javier Cercas, Andres Trapiello, Alvaro Mutis, Laura Esquivel, Juan Jose Saer, Almudena Grandes, Cesar Aira, Albert Sanchez Pinol, Javier Garcia Sanchez, Rodrigo Rey Rosa, Jose Donoso. Este membra a Uniunii Scriitorilor din 2007.
- Ai tradus 25 de carti in noua ani: nu e cam greu in ritmul asta?
- Nu stiu, altii sunt mult mai "productivi"; eu m-am obisnuit, imi place, uneori n-am incotro. Oricum, am intrat mult mai tarziu decat altii in povestea asta, am asteptat sa se termine Marele Amor (cu toate majusculele Pamantului) ca sa imi fac loc. Recunosc, la inceput a fost o terapie, repede transformata in fandacsie, iar apoi in a doua natura; la un moment dat, am constatat ca orice carte pe care o citesc, in orice limba (citesc in vreo cinci), o parcurg cautand instinctiv traducerea cea mai potrivita in romana; chestia asta poarta un nume, se cheama "buba-la-cap" si e de fapt o deformatie profesionala, mi-a confirmat-o modelul nostru absolut intr-ale traducerii, doamna Antoaneta Ralian, care a talmacit mai bine de 100 de carti.
- Ce carte ti-a placut mai mult? Ce ai vrea neaparat sa traduci?
- Poate, prima, eseul lui Octavio Paz despre dragoste si erotism, Flacara dubla, carte scrisa la batranete, pe care tata a mai apucat s-o citeasca inainte de a se prapadi, la 92 de ani. Dar si Tara mea inventata de Isabel Allende si cateva romane ale aceleiasi, dar si Soldatii de la Salamina a spaniolului contemporan Javier Cercas (in Spania a avut vreo 40 de editii in doi ani, s-a spus ca dupa ea nu va mai fi razboi civil acolo in vecii vecilor, a avut un succes mondial urias; la noi s-a scris mult, s-a inteles putin, nu s-a vandut), dar si Ca apa pentru ciocolata a mexicanei Laura Esquivel (o telenovela cu retete de bucatarie), dar si Misterioasa disparitie a tinerei marchize de Loria, o fantezie eroticoasa cu parfum de epoca, umor si accente suprarealiste scrisa de chilianul Jose Donoso, dar si Amicii crimei perfecte, o reverenta facuta romanului politist clasic de alt spaniol contemporan, Andres Trapiello... Si n-am sa repet tocita formula "urmatoarea carte e cea mai frumoasa", ca nu e deloc asa. Dar o sa-mi faca in mod cert placere sa traduc Afrodita, tot de Isabel Allende (ii fac seria de autor de la Humanitas), o combinatie de poveste de amor cu carte de bucate. Trebuie sa-ti spun insa ca nu eu sunt cea care alege ce trebuie tradus, indeobste fac ce mi se comanda, executand voios (!) si bucurandu-ma ca fac exercitii de stil. Nu am refuzat nicio carte, iar de insistat, am insistat doar pentru Tara mea inventata, pentru ca e plina de umor.
- Cum e lumea voastra de traducatori hispanisti? Cum va impacati, in ce relatii va aflati?
- In ce ma priveste, ma aflu intr-un permanent exercitiu de admiratie fata de niste personalitati bine cunoscute, apreciate, premiate si recunoscute si in strainatate, oameni care sunt si scriitori, si critici - Sorin Marculescu, Andrei Ionescu, Mihai Cantuniari -, apoi doamnele Tudora Sandru Mehedinti, Ileana Scipione, Luminita Voina-Raut, ca sa-i pomenesc doar pe cei mai cunoscuti. Oameni care au tradus carti grele, pe care nu oricine ar indrazni sa le abordeze.
- Am inteles ca publici mai ales la Humanitas. La alte edituri nu?
- Aproape numai la Humanitas, intr-adevar. Ma simt legata de oamenii de la Humanitas, colaborez de vreo 12 ani acolo (am facut mai intai redactare de carte), imi plac pentru ca sunt seriosi si destepti si mai stiu si sa se joace: la Bookfest-ul din iunie, lansarea cartuliei Povesti de dragoste la prima vedere a fost cel mai gratios/jucaus eveniment al targului - cand se aduna la un loc Manolescu, Liiceanu si Dan C-ul, nici nu-i greu! Mi s-au publicat traduceri si la Nemira, la Editura Trei, daca as avea timp as colabora cu mult drag si cu ele sau cu altele, dar... stii cum e cu prima iubire. Iar ziua de 72 de ore nu s-a inventat inca!
- De ce traduci? Se spune ca e o munca prost platita...
- E prost platita, intr-adevar, dar ai si satisfactii. S-a scris despre aproape toate cartile traduse de mine, unora le place cum traduc si ma apreciaza. Iar cand esti oprita pe strada cu intrebarea: "Si cand mai apare o carte de Isabel Allende?", chiar ai senzatia ca nu faci degeaba umbra Pamantului. (Paranteza Allende: e o povestitoare exceptionala, profund umana, sensibila, cu umor, fantezie si realism magic latino-american in trena lui Gabriel Garcia Marquez, cu care e tot mai des comparata. O fi ea feminista in exces si cam de stanga, dar sunt atitudini asumate si bine temperate. Si sa nu uitam ca un barbat a fost cel care a propus traducerea la noi a acestei autoare: Sorin Marculescu). "Traducerile nu fac o literatura", alta formula tocita si profund neadevarata: in afara de specialisti, de filologi, de bilingvii din familie, lumea (nu numai a noastra) nu stapaneste atat de bine o limba straina incat sa poata citi fluent. Sigur, nimic mai placut decat sa citesti o carte in original, perfect de acord; sigur, "traduttore - traditore", sunt de acord si cu asta (exista totusi in legile nescrise ale traducerii o marja minuscula in care ai voie sa "colaborezi" cu autorul). Traduc in primul rand pentru ca imi place sa citesc. Spunea Ioana Parvulescu ca, citind, putem trai mai multe vieti decat aceasta, singura care ni s-a dat. Iar cand traduci e si mai si, traiesti de-a binelea destinele personajelor din carte. Nu stiu daca e adevarat ca lumea citeste tot mai putin, ca internetul, ca una, ca alta. Stiu doar ca fiecare copil care prinde gustul cititului mai amana un pic... sfarsitul lumii.
- Ti-ai dorit vreodata sa ajungi scriitoare?
- Niciodata. De ce, din moment ce exista altii care scriu atat de bine?! Tot ce-mi doresc si mi-am dorit de cand ma stiu e sa pot citi cat mai mult. Nu am avut niciun fel de veleitati de autoare, n-am scris in viata mea o poezie - asta cred ca e grav -, ma exersez cu delicii doar in genul epistolar (fac parte din grupul restrans, demodat si usor autist al elefantilor albi care n-au adresa electronica si mai scriu scrisori "clasice"). Altele sunt lucrurile pe care le regret: ca n-am invatat destul de bine latina, ca nu s-a prins de mine rusa, ca mi-am uitat germana (prima mea limba materna, mama era nemtoaica de la Sibiu), ca n-am aplecare catre temele inalte, ca ajung tot mai des sa aman o carte teoretica pentru a citi un roman, ca n-am destul timp pentru prieteni si pentru gradina mea (de fapt, o jungla prietenoasa), ca timpul trece...
Interviu realizat de Stelian Turlea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
