Anton Jurebie detine in momentul de fata doua bunuri importante: singuratatea, la care nu renunta nici in ruptul capului, si un foarte bun si activ impresar, in persoana lui Marian Draghici...
Aflat deja la al doilea volum de poeme (dupa Elegiile distrugatoare), poetul da dovada de o extraordinara consecventa cu sine, continuand seria imprecatiilor aruncate in ochii "valorilor impuse". Nimic nu ramane neatins, energia aceea cu greu tinuta in frau care activa in straturile profunde ale poemelor a ramas, cred, intacta. Continua sa fie un poet "greu de sens", care se alipeste de acolo, din Balta Verde, unei generatii parand de aici, din centru, oarecum "evanescenta". Atat de discreta e prezenta sa pe scena literara, incat unii dintre confrati au inceput sa vehiculeze ideea "inexistentei" sale. Este, cred, un lucru bun acest statut ontologic de fantoma semnalandu-si prezenta nu prin zornait de lanturi, ci prin muzica dizarmonica a versurilor: "printre brelocuri si kitschuri de anul nou/ descoperi mici statuete budda care/ privite din profil dau/ un milion de soldati aliniati/ trebuie sa ai o cuprindere a lumii/ ca sa-ntelegi ceva.// pana acum secolul douazeci se repeta,/ stiau ca ne plac ruinele/ strazile pustii/ care se sinucid in alte strazi.// suntem un popor de poeti".
Volumul de fata are aspectul unui dosar de filaj, al unei dari de seama minutioase despre miscarile suspectului Jurebie, care la randul sau fileaza tot ce-l inconjoara sau, cum spune chiar el mai bine, "filam, dar nu atingem"... Cu atat mai ciudate sunt aceste poeme atinse acum de un vag religios (veterotestamentar, as indrazni), cu cat, d.p.d.v. al imaginarului, se apropie foarte mult de Ioan Es. Pop, iar al ca limbaj pare "rupt" din Marius Ianus. Imaginati-va un Ioan Es. Pop scriind in "abator" si ridicand pumnul pentru a blestema o tara care i-a inselat toate asteptarile. De altfel, latura acesta protestatara, nivelul social in care se cantoneaza volumul Filaj... pare a caracteriza cu precadere drumul pe care a apucat-o Jurebie: este un drum periculos pentru un poet. Versuri ca acestea se afla undeva la limita poeticului, ezitand intre caderea fara intoarcere in domeniul satirei politice si tirada protestatara: "sau vanatoarea leilor ''grei''/ in california/ care e mai ceva/ ca dezgroparea/ tezaurului de la pietroasa.// altfel e o mare arta/ sa tii carma poporului nemiscata/ cu atat mai mult la noi unde vasla de piatra,/ nu e de mirare, ne duce la fund!"
Sincer sa fiu, prefer un Jurebie care se cearta cu Dumnezeu, cu Moise, cu Noe, care se ia de gat cu ingerii, unui Jurebie care trage Guvernul de urechi. La fel cum iubesc poezia si nu ma intereseaza politica.
Am primit tocmai de la Timisoara cateva poeme trimise de o doamna, pe numele sau Geta Adam. De fapt, gresesc spunand ca mi le-ar fi trimis chiar ea - au fost "subtilizate" de catre o prietena si trimise mai departe (cine spunea ca poezia nu duce la incalcarea legii?)... Asadar, am in fata ochilor opt poeme semnate Geta Adam, care nu este scriitoare, dar care da dovada, pe alocuri, de intuitii lirice pline de finete. Atunci cand ocoleste expresia pur feminina a lirismului, cand abstractul nichitian nu o mai indeamna la pastisa, creeaza imagini foarte reusite: "vin puhoi lacustele in camera cu pereti albi e doar un joc desigur/ sa stai lungita pe masa de operatie cu mainile si gleznele legate cu/ lanturi verzi cu privirea incurcata intr-o lumina rotunda atunci vin/ lacustele incepi sa numeri o bucata de carne doua bucati de carne...".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
