Dacă tristeţe nu e...
Nu sunt adeptul intrării in subiect direct cu vorbirea... directă. Intruziunea bruscă a dialogului, a oricărei fraze, fără un elementarisim prolog, fie el şi de ochii lumii, cum s-ar zice, din complezenţă, sau chiar in virtutea anticei formule de politeţe, sigur că poate părea lipsă de bună creştere; in cazul scriitorilor – de... bună scriere sau oarecare lipsă de stil... Dar să nu intrăm in amănunte, astfel că prologul acestei nuvelete e destul de banal-constatativ, ca orice strict necesar uzual: bătrânul era foarte trist şi chiar aşa ii spusese intelocutorului său celest:
– Ingere, imi este atât de trist, incât...
– Nu fi trist, copile, ii răspunse, pur şi simplu, ingerul bătrânului mâhnit.
Pentru ingeri toţi sunt copii, de-a valma, şi copiii, şi maturii, şi bătrânii, – ca in cazul cu sexul, ingerimea e neutră şi in ale vârstei. Toate vârstele sunt una singură: copilăria, aproape – eterna pruncie.
– Dar imi este, totuşi, foarte trist, ingere, insistă, căinat, bătrânul... Pardon, copilul, in viziunea ingerului, care-i zise:
– Dacă iţi este trist, inseamnă că aşa ţi-i dat, prin scrisul sorţii, aşa ţi-i menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus.
Copilul, adică bătrânul, se gândi câteva clipe, pe chipul său văzându-se că şovăie – să spună sau nu ce-i venise in gând? Pentru că şi gândul i-e dat, i-e menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus. Astfel că, in fine, copilul, in viziunea ingerului, bătrânul, in viziunea noastră, a pământenilor, se hotări şi rosti cu reproş in vocea lui chinuită:
– Tristeţea, de la Dumnezeu?... Atât de multă şi apăsătoare?... Ce are, Doamne, iartă, Cel de Sus cu mine, cu ce i-aş fi păcătuit eu, pentru ca El?...
– Nu, nu-ţi duce gândul la bun... nu – la rău sfârşit, pentru că anume aşa vei păcătui! strigă ingerul, ajutând astfel copilul (din punctul său de vedere) chiar să nu-şi ducă gândul la rău sfârşit, mai adăugând: Tristeţea ta nu e o pedeapsă ce vine de la Dumnezeu, ci e ca o fărâmă de fericire ce vine de la El. Fără această fărâmă de tristeţe nu poate exista intregul fericirii omului, luat aparte, şi lumii, luată in intreg.
– Când e luată sus, la cer, nu? In paradis, adică, ironiză, involuntar, bătrânul (din punctul nostru de vedere), copilul (din punctul de inţelegere al ingerului).
– Dacă nu ar exista tristeţea, nu ar exista nici fericita mântuire. Să-ţi dau un exemplu, ca să inţelegi mai limpede. Iată, tu, copile, citeşti o carte...
– Eu nu ştiu carte, se grăbi să anuleze pilda bătrânul (din punctul nostru de vedere). Sunt analfabet.
– Ba nu. Cel ce foloseşte in limbajul său noţiunea de „analfabet" să ştii că nu este analfabet. Poate că nu ştie a scrie şi a citi, insă dânsul nu duce lipsă de inteligenţă. Iar inteligenţa ţine de carte... Orală, să zicem, se dezlănţui ingerul intr-o involuntară demagogie. Suportabilă, de altfel. Aripile ii tremurau-fremătau uşor in lungul spatelui.
– Dar voiai să spui ceva, să-mi dai o pilduire. Nu găseşti altceva? intrebă copilul, din punctul de vedere al ingerului (punctul nostru, contrar, fiind şi el deja cunoscut cititorului care, iată, poate alege intre o opţiune şi cealaltă: bătrân, copil). Anume aşa, morocănos, intrebă bă... co..., precum cel ce e cu adevărat trist.
– Bine, să modificăm puţin datele problemei şi ideea pildei, căzu de acord ingerul, continuând: Spre exemplu, tu, copile, mergi zi de zi la biserică...
Interlocutorul anghelului tuşi scurt, cu subinţeles. Iar inţelesul ar fi fost cam acesta: de unde să merg eu zi de zi la biserică, dacă, iată, picioarele şi cârja, dimpreună-trei, nu mă mai slujesc pe cinste? E drept că nici la celelalte vârste aflat, mai tinere, nu prea bătusem eu drumul spre locaşul Domnului...
Dar, in acest caz, nu conta subinţelesul sau inţelesul pe faţă, pentru că parabola cuprindea o arie de generalitate şi, deci, avea o valabilitate sine qua non, indiferent de respectare, aplicare sau respingere de canon. Astfel incât consolatorul, alinătorul trimis al cerurilor continuă, modificat, subiectul:
– De-o pildă, ţie, copile, iţi place foarte mult să asculţi cuvântul Domnului, rostit de sfântul părinte in faţa altarului, cântat din strană. Asculţi şi-ţi infloreşte inima de bucurie...
– Ingere, iţi spuneam doar, imi este foarte trist, reluă copilul, din punctul de vedere al cerului, bătrânul – din cel al pământului, fraza de deschidere a prezentului discurs, frază care, intr-adevăr, devenise contrapunctul bătrâneţii (copilăriei) sale.
– Copile, nu te incăpăţâna şi ascultă firul inţelepciunii până la capăt...
– Inţelepciunea nu are capăt, indrăznesc să observ, spuse copilul despre care ingerul susţinuse că este inteligent, chiar dacă neştiutor de carte.
– Te rog să ai răbdare şi să asculţi... Precum spuneam, ţie, copile, iţi plac atât de mult predicile şi imnurile bisericeşti, incât ţi se pare – şi e adevărat – că nimic altceva nu ar fi mai frumos, mai inălţător şi mai intremător pe lumea asta... A voastră... şi tu le asculţi zi de zi... Nu obligatoriu sub bolta bisericii, ci şi acolo, in forul tău intim, in tihna şi reculegerea ta. Astfel incât iţi dai seama că predicile şi imnurile nu te-au dus la saţietate, sufletul tău le râvneşte continuu, zi de zi, noapte de noapte, in viaţa conştientă, in vis...
– Ştiu: şi in moarte, ai vrea să zici, insă nu doreşti să mă intristezi. Pentru că şi aşa e vai de capul meu cu atâta tristeţe...
– Mai curând ar fi potrivit să se spună nu vai de capul, ci vai de sufletul meu...
– Posibil... In starea in care mă aflu eu... Sunt foarte trist, ingere...
– Dar lasă-mă, copile, să-mi duc firul gândului la capăt... Să vezi, că e şi una şi cealaltă, şi bucuria şi tristeţea...
– Iertare... Ascult, sunt numai ochi şi urechi.
– Din mers şi din cauza mofturilor tale, mă văd nevoit să modific din nou subiectul pildei, ceea ce nu inseamnă că şi esenţa acesteia... Să-ţi fac hatârul şi să admitem contrariul, şi anume că da, de la un timp te-ai cam săturat de predici şi imnuri, că ele deja nu te mai bucură, nu te mai incântă, şi-au pierdut din vraja şi misterul lor... De parcă acestea nici nu ar fi existat vreodată... Cum s-ar zice, iată, aici, bucuria, fericirea şi, brusc, tot aici, ele sunt inlocuite, brutal, de dezamăgire, deznădejde...
– ...tristeţe, interveni abătut omul (copilul–bătrânul etc.).
– Fie, tristeţe. Cred că deja prinzi firul pilduirii astea simple...
– Greu de spus...
– Adică, nu prea ajunge la inţelegerea ta?...
– Nu prea...
– Imi pare rău... Probabl, dacă ai fi fost ştiutor de carte, imi era mai uşor să dau exemplu anume cu o carte, cum incepusem. Era mai convingător, zise, aproape trist şi aproape dezamăgit, ingerul.
– De ce crezi, anghele, că, chiar dacă nu sunt ştiutor de carte, nu aş inţelege pilda, când in loc de predică şi imn ai pune o carte? Că doar, ştii prea bine, mă descurc cu număratul banilor, mă...
– Ochii dracului, banii! zise ingerul, făcându-şi cruce.
– Dacă Dumnezeu nu ne-a dat nimic in loc, nu ne-a invăţat cum să ne descurcăm fără bani... Dar să nu intrăm in adânci dispute, ingere... Hai, spune exemplul, folosind cartea...
Şi dat fiind că ingerul nu era dispus să insiste in polemică, dânsul chiar apelă la carte, ca material didactic, cum se zice până şi in clasele primare pe care, din nefericire, nu le-a frecventat acest copil din punctul de vedere al cerului, sau bătrân in viziunea noastră pământeană.
– Bine, ascultă. Să modificăm din nou şi să zicem că acea carte niciodată nu te-ar dezamăgi, plăcându-ţi mereu, nicicând ajungând o simplă carte, una oarecare... Astfel că tu, copile, ai o carte mereu plăcută. E minune!... Chiar dacă, admitem, tu ai citit-o o dată, de o sută de ori, totuşi, ţi-ai zis să citeşti şi o altă carte, insă fără amânare ai inţeles că aceasta e cu mult mai puţin interesantă şi din nou iei de la capăt lectura primei şi unicei tale cărţi. (De aici incolo, fără să-şi dea seama, anghelul prinse a trece pe tărâmul inţelegerii omeneşti, abandonând, cum ar veni, preceptele, legităţile cereşti, continuând astfel): Iar in una dintre zile, copile, tu vei ajunge la maturitate, vei creşte mult peste invăţătura cărţii tale dragi... Mai iei o carte, o citeşti şi pe ea. Iei o a treia carte, nouă...
– Exact. Asta voiam să spun şi eu, il intrerupse bătrânul, in viziunea noastră, pe inger, in viziunea căruia era un copil. Deci, iese că in biata viaţă de om nu poate exista numai un fel de fericire, ci mai multe? Ca şi tristeţile... Că doar iţi spuneam, ingere, sunt foarte trist, oftă bătrânul-copilul etc.
Mda, solul tăriilor se cam fâstici, se cam incurcă in judecăţi mixte, celesto-terestre, incât nu putea să devină decât repetitiv, spunând, cu alte cuvinte, ceea ce spusese la inceput:
– Aceasta e o tristeţe luminoasă, copile...
Noroc că, chiar in acea clipă, bătrânul işi dădu duhul şi ultimul cuvânt rămase cel al ingerului; cuvânt pe care, in chip biblic, l-am putea parafraza cu un real optimism subtextual: Dacă tristeţe nu e, nimic nu e...
Un fleac
Dumnezeule al tuturor sau zeiţă a mirificelor intâmplări doar, ce să fie cu mine, de unde atâta imprevizibilă exultare, de unde atâta bucurie?! Un atare sentiment năvalnic revărsat din mine in lume... ba nu, să fim corecţi: revărsat din mine in propria mea singurătate... Şi totuşi, in pofida acestei singurătăţi, sunt mai bucuros ca oricând... Ba, poate, o atare stare nu mi-a mai fost dat să incerc de atunci, când...
Nu, nu mai ţin minte ce a fost atunci şi nici nu cred să fi incercat o bucurie pe măsura celei care mă copleşeşte acum, revărsându-se din mine in propria mea singurătate...
Ha-ha! singurătate?... Un fel de limbă păsărească. Pe dracu’ mai inţelegi ce se intâmplă cu tine, pe naiba te mai inţelegi cu tine, cu lumea...
Nu, nicicând altădată, nici in secolul trecut, nici la inceputul secolului curent, sigur nu am mai incercat aşa ceva, o bucurie aproape... nimicitoare!... Erupe dinăuntru, din viscere şi spirit in amestec, imi dă şăgalnic cu tifla, incearcă să mă zgârie ca o bucurie-pisică, ţipă, hohoteşte!... Dar numai erupe, nu se şi rupe din mine, ca să plece, să mă părăsească, să nu mă vlăguiască cu extrema ei forţă şi acuprindere.... Eu poate chiar aş fi gata să-i dau drumul, s-o eliberez, să rămân cu o stare de spirit obişnuită, cu nimic deosebită de cea cotidiană; să rămân cu o anume dispoziţie, dar care nu mi-ar provoca durere... Adică, dacă nu-mi provoacă durere, nici nu pretind mai mult – bucurie, să zicem, nu pretind... Nu... O stare firească, neexaltată, nederutantă – asta mi-aş dori.
Astfel, poate chiar să incerc să alung fabuloasa bucurie din sufletul meu de om obişnuit?... De ce aş risca, lăsându-mă potopit de ea? Numai că dânsa nu vrea să se rupă din mine. Doar erupe in mine. Nu e exclus ca, in câteva minute, din neputinţa de a o mai suporta in impetuozitatea ei, să urc pe ceva, pe un dâmb, pe o bancă in parc, pe marginile unui balcon sau chiar pe un acoperiş de bloc locativ, ca să strig, să urlu de bucuria asta fantastică, la fel de insuportabilă, deja, precum o mare durere devoratoare, chinuitoare, nimicitoare...
Ei, ce fel de bucurie e asta, dracu’ s-o ia, dacă-şi dă ea insăşi peste propriile margini, devenind durere?!...
Sigur, in amestec cu singurătatea, bucuria devine suferinţă.
Ce fel de bucurie e aceasta, dacă te indreaptă cu gândul spre un cuţit pe care să-l duci la beregată? Sau la un ştreang te duce cu gândul, pe care să ţi-l arunci de gât?... Ce bucurie o fi ea, năvalnică, fabuloasă, ca focalizarea vederii luminoase a celor o mie de ochi ai lui Argus? Şi in această lumină, de parcă ai privi in Soare, să ţi se arate intunecimea propriei tale morţi, noaptea ei necurmată, dar curmătoare de viaţă, de bucurie?...
Cred că e o bucurie sinucigaşă, concomitent cu moartea ei sfârşindu-mă şi pe mine...
Dar, vai, ce prostie, ce prostii!... Nu este exclus ca, mâine, să mă trezesc in zori, ca un tip obişnuit, care nu mai incearcă nici urmă de bucurie. Nu una năvalnică, fantastică, irezistibilă până la monstruozitate! Şi toate mi se vor părea din nou insignifiante, fără importanţă, – un fel de fleacuri, chiar dacă suferinţa bucuriei din ajun (chiar din aceste clipe, adică) va mai dura cât de cât, insă deja nu atât de puternică, insuportabilă, ci in surdină, ca o tângă incurabilă...
Astfel că mai bine ar fi să merg la culcare. Chiar dacă nu te face mai inţelept, somnul nici nu te prosteşte cu o atare, să zicem, bucurie insuportabilă...
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
