• Leu / EUR4.7834
  • Leu / GBP5.7074
  • Leu / USD4.4307
Ziarul de Duminică

Fotografii Bucurestilor (I) (1843-1866)

Fotografii Bucurestilor (I) (1843-1866)

Curtea Hanului lui Manuc; Mahalaua Calicilor; C. P. de Szathmari. Autoportret; Mahalaua Brezoianului; C. P. de Szathmari. Imagine din Razboiul Crimeei, 1854; Bucurestiul lacustru

14.07.2006, 13:04 793

In dimineata zilei de 19 martie 1843, rarii bucuresteni alfabetizati si care isi permiteau sa cheltuiasca bani pe gazete au putut citi in Vestitorul Romanesc, "foaia" tipografului-patriot Zaharia Carcalechi, o instiintare care trebuie sa le fi starnit curiozitatea. "Madama Wilhelmine Priz arata inaltei nobilimi si cinstitului public ca a sosit in Capitala si se recomandeaza precum ca face portreturi Tagerotip cu un pret foarte cuviincios. Doritorii sa se indrepteze pe Podul Mogosoaiei, langa Biserica cu Bradu, in casele Kladek". Ce vor fi insemnand "portreturi Tagerotip"?
In 1837, Louis Jacques Daguerre, continuand cercetarile lui Niepce, descoperise procedeul fotografic ce-i va purta numele: daguerrotipia. Este vorba de o imagine unica, extrem de clara, pe suport de argint. Aceasta fotografie, asemanatoare unei oglinzi, mai are si calitatea "diabolica" de a fi, in functie de unghiul privirii, negativa sau pozitiva. Dimensiunile, in majoritatea cazurilor, sunt de tip cabinet, reduse. Din 1839, cand Louis Pierson, colaboratorul lui Daguerre, a construit aparatul de fotografiat, daguerrotipia devenise un bun al tuturor, cu numerosi practicanti si adepti entuziasti, incantati de fidelitatea inegalabila a imaginilor obtinute. Insa, procedeul avea cateva "minusuri", in afara celui de "unicat": subiectul trebuia sa sada vreo doua ore, nemiscat, pe scaun, fapt de care a ras subtire, intr-o caricatura de exceptie, HonorŽ Daumier, iar developarea se executa in vapori de mercur, periclitand atat sanatatea fotografului, cat si pe a clientilor, daca laboratorul se afla intr-o incapere vecina. Pretul, departe de a fi modic, varia intre doi si trei galbeni, cat costa o calatorie dus-intors la Brasov.
Aveau bucurestenii habar de "portreturile Tagerotip"? Oricat ar parea de surprinzator, unii auzisera de aceste minunatii sau chiar le vazusera. Inca din 1840, Petrache Poenaru, vechi boier oltean si director al Eforiei scoalelor, inzestrase Colegiul Sf. Sava cu un aparat de fotografiat "Pierson", la doar un an de la comercializarea lui! Era mandria scolii si, probabil, folosit in demonstratiile didactice de profesorii Alexe Marin (fizica si chimie) sau Carol Valstain (desen). Asertiunea ca de la bun inceput l-ar fi utilizat si Carol Popp de Szathmari (1812-1887), care se va stabili - ca pictor! - in Bucuresti abia in anul "instiintarii Wilhelminei Priz", nu depaseste cadrul unei simple speculatii. Szathmari l-a folosit prin 1844 si doar cu scop experimental...
Din acest motiv, numele care deschide istoria fotografiei bucurestene este al acestei doamne, de altfel si primul fotograf itinerant cunoscut in Valahia. O precizare: nu calatorea chiar "in necunoscut". Faptul ca a gasit adapost "in casele Kladek" din mahalaua Boteanu e o dovada. Cu siguranta a fost indrumata intr-acolo de o cunostinta comuna si cu acordul interesat al proprietarului, nici mai mult nici mai putin decat pictorul care, dupa "imbatranirea" maestrului sau Henri de Mondonville, monopoliza atunci piata portretului, indeosebi a celui de mici dimensiuni, a miniaturii. Or, daguerrotipia putea deveni o arta concurenta, avand cam aceleasi dimensiuni cu miniatura, putand fi colorata cu tempera si fiind, obiectiv vorbind, mult mai fidela.
Desi nu s-a pastrat nici un "portret Tagerotip" executat de Wilhelmine Priz, putem sa presupunem ca, in intervalul 18-22 martie, cand a locuit acolo, ea a executat demonstrativ cel putin unul, la cererea lui Anton Chladek, reprezentandu-l pe el sau pe sotia lui, Rebeca, nascuta Lazarus. Asa ar fi logic sa se fi intamplat si numai asa se explica conflictul usor de presupus dintre gazda si oaspete. Calitatea "portretului Tagerotip" si pretul lui "foarte cuviincios" l-au alarmat pe Chladek, care tocmai isi investise cea mai mare parte din avere in "livedea cu duzi" a popii Sevastis Nifon din mahalaua Caramidari, determinandu-l sa o alunge din casa. "Artista" a locuit la "maestru" - in ulita Manu, colt cu Clementei, in vecinatatea caselor paharnicului Tanase Rioseanu, in care va fi instalat Ministerul de Interne -, pana in ziua de 22 martie, cand s-a mutat pe "ulita Frantuzeasca", fosta a Islicarilor, in casa cu pravalie a unui anume Fall, cum aflam din anuntul aparut tot in gazeta lui Carcalechi cu data de 23 martie 1843. Este ultima stire despre Wilhelmine Priz, ceea ce ingaduie presupunerea ca nu a avut clientela si a trebuit sa porneasca iarasi la drum. Sau, poate, s-a casatorit, cum a presupus Constantin Savulescu.
Abia peste doi ani, in 1845, presa va dezvalui prezenta unui alt daguerrotipist, I. Pohlmann, care si-a amenajat un atelier in Hanul Greceanu, exact peste drum de Consulatul Rusiei de pe Podul Mogosoaiei. Executa "chipuri de daguerotyp in culoare si negru, in format mare si mic, cu pretul de 1-2 galbeni". Provocati direct - Pohlmann insusi sublinia ca isi coloreaza fotografiile - e putin probabil ca pictorii sa fi stat cu mainile in san. De banuit si cu ajutor rusesc, aceasta prima reclama a fost si ultima.
Totusi, fidelitatea daguerrotipiei si posibilitatea colorarii ei nu au trecut neobservate de clienti si, datorita interesului acestora, de catre pictori. Carol Popp de Szathmari, dupa ce si-a exersat talentul executand portrete si miniaturi de mare finete, in traditia lui Andrei Barabas, a remarcat imposibilitatea de a birui in fidelitate daguerrotipia si a incercat sa se initieze in aceasta tehnica, apeland la aparatul de la Sf. Sava, probabil cu ajutorul gazdei sale Carol Valstain, profesor la acea scoala. Fusese tachinat de Maritica Bibescu, "iubirea sa tainica", pe care o imortalizase intr-o superba miniatura? Tot ce se poate. Procedeul insa i s-a parut periculos. Fara sa cuteze sa depaseasca stadiul experimental, s-a crezut indreptatit sa-si insuseasca "titlul" de fotograf, mentionandu-l chiar pe picturi, dupa semnatura. Profesorul George Potra a vazut o asemenea panza la Olanesti, datata 1844. Titlul de fotograf nu corespundea realitatii, era un fals "de autor".
Iata cum, din cauza absentei ori a impreciziei informatiilor, cat si din vina unei "nevinovate" mistificari, Szathmari a devenit eroul unui sir de supozitii privind inceputurile fotografiei in Romania care nu mai contenesc. In mod cert prima lui fotografie - o foaie de hartie peste care a aplicat o solutie de argint fixata cu albus de ou - a fost executata abia in noiembrie 1848, precizarea si datarea apartinandu-i. Pe acest negativ, provenit de la Constantin Orasanu si conservat astazi la Biblioteca Academiei, reprezentand un amoras fara brate - o "antichitate" din colectia proprie - Szathmari a scris cu creionul: "Die aller erste photographie die ich gemacht habe in Jahre 1848 november". Tinand seama de speculatiile create de placerea lui de pana atunci de a se juca "de-a fotograful", nota de pe negativ are valoarea unei marturisiri sub juramant. Pictorul - devenit acum si fotograf - tocmai se intorsese dintr-o lunga calatorie in care imortalizase cateva momente din revolutia pasoptista la Viena sau la Budapesta. Erau desene executate "pe ascuns", in conditii de mare pericol, dar atat de vagi, incat nu foloseau la nimic. Nici nu si-a mai dat osteneala sa le localizeze. Vadit nemultumit de limitele desenului, Szathmari, deloc un partizan al viziunii subiective ori al tratarii impresioniste in ceea ce dorea sa ramana un document iconografic, s-a convins ca viitorul acestuia apartine fotografiei. Vazuse, desigur, cateva instantanee posibile cu noua tehnica fotografica numita talbotipie sau calotipie, mult mai ieftina, mai rapida si mai putin nociva decat daguerrotipia, insa (mult) mai slaba calitativ. Ce diferenta fata de "productiile" sale pasoptiste!
Din noiembrie 1848 si pana in ultimii ani de viata, cariera lui artistica sau, in functie de ocazie si de inspiratie, de documentarist, se va derula pe doua trasee paralele, pictorul fiind in mod constant dublat de fotograf. De aici, din aceasta combinatie, va pune deoparte bani cat sa traiasca decent si sa-si permita anual cel putin o lunga calatorie si, tot din ea, isi va construi o celebritate care, la un moment dat, i-a deschis usile resedintelor regale europene.
Inca o observatie: Szathmari a fost primul fotograf de pe minunatele tapsane dambovitene care a inteles ca talbotipia este de viitor si nu daguerrotipia. Bucurestii gazduiau frecvent dagurrotipisti voiajori, care isi anuntau sosirea cu surle si trambite, de parca aici ar fi fost capatul lumii si care, probabil, ii starneau rasul. Este interesant de observat ca "artistii", dupa intempestiva intrare in scena, dispareau brusc in anonimat si se stabileau definitiv in oras, insa dupa ce se reprofilau: o conditie care tradeaza conectarea locuitorilor la ultimele noutati in domeniul fotografiei, existenta unei concurente locale si, mai cu seama, notorietatea obtinuta intre timp de Szathmari. Adolf Daici, de pilda, venit prin 1851, paraseste daguerrotipia in favoarea papetariei.
Altii, putini, fara sa renunte la daguerrotipie, vor tatona si calotipia, ca autori sau comercianti, ca in cazul brasoveanului Friedrich Binder. Ajuns in Bucuresti pe la mijlocul anului1852, si-a instalat un atelier de daguerrotipie in casele Slatineanu (azi Capsa) de pe Podul Mogosoaiei. Mizase pe noutate... Din nefericire pentru el, in imediata apropiere, la Hanul Bossel, domicilia (din 1847, mai precis dupa incendiul din 23 martie ce a distrus casele lui Carol Valstain de langa biserica Sf. Mina in care locuise) si isi avea atelierul Szathmari, care de peste patru ani isi obisnuise clientii cu fotografii ieftine obtinute prin tehnica talbotipiei. Un an mai tarziu, de teama falimentului ce se profila tot mai amenintator, Binder si-a lichidat fara sa stea pe ganduri, dar cu mare greutate, "magazinul de daguerotipie"; in 1854 mai avea spre vanzare placi cu emulsie de argint si inca se mai intitula "daguerotipeur"! Trecand instantaneu la comercializarea calotipiei, a avut stralucita idee, fara dubii discutata in prealabil cu Szathmari, de a specula artistic si comercial Razboiul Crimeii, chiar de la primele salve de tun. Exact in zilele cand, fascinat de ideea vecinului si de sansa obtinerii unei celebritati fulgeratoare, Szathmari isi risca viata pe campurile de lupta din sudul Valahiei, Binder incunostinta bucurestenii - prin intermediul Vestitorului Romanesc - ca are "de vanzare vederi din Sevastopol, Odessa, Cronstadt (Rusia) si Varna, portretele generalilor aliati si harti pentru Crimeea si Baltica". Astfel, daca Szathmari a fost primul fotoreporter de razboi din lume, Binder poate fi considerat initiatorul acestei intaietati, fiind la randul lui - in primavara anului 1854! - primul negustor de fotografii din razboi si cu tematica militara cunoscut pana in prezent.
Ramane de lamurit misterul autorului fotografiilor comercializate: a fost Binder? A fost Szathmari? Sau anonimi de pe cuprinsul Europei? Aparent dificil, raspunsul nu ridica probleme. Vederile proveneau in mod cert din strainatate, la fel si portretele generalilor aliati, ideea ca acestia i-ar fi pozat lui Binder fiind respinsa de bunul-simt. Szathmari, care parasise Bucurestii inca de la finele lunii martie 1854, iese din calcul. Contand pe factorul surpriza, a alcatuit vreo zece albume pe care le-a oferit - in exclusivitate - tuturor suveranilor implicati in acest razboi, iar cu un alt album a participat cu succes la Expozitia Universala de la Paris din 1855! El a fortat - si va forta - dobandirea celebritatii la nivel continental, nu bucurestean. Nu-i putin lucru sa primesti de la principi, regi si imparati scrisori de multumire si medalii de aur, unele inmanate personal...
Posibil ecou al succesului celor doi vecini - ambii supusi ai Imperiului Habsburgic - trebuie sa fi fost convertirea farmacistului locotenent Ludwig Angerer (1827-1879) la cariera de fotograf, care insa, tinand seama de circumstante, s-a facut din ordinul feldmaresalului Coronini-Kromberg. Catre sfarsitul lunii august 1855, de presupus in tovarasia si sub supravegherea de curand "celebrului" Szathmari, ca fotograf "austriac" profesionist, Angerer a obtinut cateva panoramice de pe cele mai inalte cladiri sau dealuri din Bucuresti: Teatrul National, Dealul Mitropoliei, Dealul Spirii la ruinele bisericii Sf. Ecaterina, dar si cateva fotografii de la nivelul solului: din Cismigiu, de la bisericile Sf. Dumitru si Sf. Nicolae - Vladica, din curtea Palatului Stirbei, unde era Inaltul Stat Major austriac, din curtea Palatului Sutu, din curtea Palatului Bibescu. Dintr-un numar de vreo 50-100 de calotipii s-au pastrat 32, 29 dintre ele figurand in albumul reprodus de arhitectul Alexandru Petit dupa colectia de negative - de hartie! - a lui Henry Zweifel din Viena si conservat la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane, unde sunt si cateva "originale", restul - sub forma de "originale" developate de Angerer intre anii 1856-1870 - aflandu-se in colectiile Muzeului Municipal. De asemenea, 31 de fotografii Angerer de provenienta necunoscuta, dar, cu doua exceptii, identice cu acelea fotografiate de Petit, se gasesc in posesia unor colectionari particulari (sub forma de clisee "moderne" pe sticla fumurie, deci "neoriginale"). Sunt primele fotografii cunoscute ale Bucurestilor, datorate nu ideii de suvenir, ci dorintei ascunse a Imperiului Habsburgic de a incorpora Tara Romaneasca, odata cu executarea lor cartografii austrieci lucrand cu acribie tipic nemteasca la intocmirea primei harti detaliate a principatului, aceeasi pe care Szathmari - la indemnul lui Cuza - o va copia mai tarziu, in 1862, la Viena. Astfel, dupa Londra si Paris, dar inaintea Romei, Berlinului si Vienei, Bucurestii se numara printre primele capitale europene fotografiate in detaliu, avand cu alte cuvinte "un portret fotografic", "portret" ce va deveni "o moda" abia catre anul 1900...
Aflata, impreuna cu Iasii, in centrul "chestiunii orientale", pentru a carei rezolvare - izgonirea rusilor din Principate si de la Gurile Dunarii - se dezlantuise Razboiul Crimeii, capitala Tarii Romanesti devenea cu fiecare zi ce trecea mai cunoscuta in Europa, fapt ce se va exprima prin atragerea unui numar insemnat de voiajori crestini sau evrei aflati in cautarea norocului si, implicit, prin accentuarea cosmopolitismului multisecular, datorat refugiatilor balcanici in urma invaziilor otomane. Un aspect care nu trebuie neglijat: putini dintre acesti voiajori isi permiteau sa-si anunte in presa sosirea si sa se mai si laude cu "arta" lor. Carcalechi facuse avere din publicarea anunturilor in Vestitorul Romanesc (fost "Cantor de Avis")!
Rezulta logic ca numarul "artistilor" care isi incercau norocul in Bucuresti era net superior celui desprins din presa, nemaivorbind de foarte slaba lor prezenta in "documentele" emise de autoritati. Cercetarea acestora, de exemplu, scoate la lumina pentru anii 1852-1855 numele a doar patru fotografi: Robert Heinrich, Wilhelmine Dorner (in care Constantin Savulescu a crezut ca o regaseste pe doamna Priz, acum casatorita), praghezul Wilhelm Weniger, ultimul daguerrotipist activ in Bucuresti, care, de teama falimentului, s-a refugiat dupa cateva luni la Iasi, si Hermann Leon, un alsacian care a deschis sub firma "La Galerie vitrŽe" un atelier fotografic la Hanul Damaris de pe Podul Mogosoaiei, ridicat de curand, dar abuziv, la rangul de hotel cu numele de Hotel de France. Totusi, in 1855, germanul Moritz Benedict Baer a deschis un atelier fotografic cu firma "Fotografia Americana" nementionat in epoca...
Iata un caz de "amnezie", dar cate altele nu au ramas necunoscute? Este insa o problema de statistica, fiindca artistic si comercial, din toamna anului 1848 si mai cu seama dupa succesul international al Albumului Crimeii, Szathmari si-a dominat copios concurentii.
Stramutat din cauze inca necunoscute din hanul lui Friedrich Bossel in mansarda Hanului Verde, proprietate a vistiernicesei Domnica Gheorghiu, in primavara lui 1859, el va imortaliza intreaga clasa avuta a Tarii Romanesti, diplomatii straini rezidenti in Capitala ori in trecere, mahalale, ulite si piete, fara sa ignore alcatuirea panoramicelor pentru fixarea unei opinii general valabile despre Bucurestii acelor ani. Daca stim cum se infatisa orasul in timpul Razboiului Crimeii, al alegerilor pentru Divanul ad hoc si al primilor patru ani ai domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, lui si vienezului Angerer trebuie sa le fim recunoscatori, daca avem portretele personalitatilor politice dominante, lui trebuie sa-i multumim. Pana in anul 1863, cand va ceda o parte din comenzi cumnatului sau Franz Duschek (circa1830-1884), pentru afirmarea acestuia, va fi singurul "artist fotograf" la care cei cu dare de mana vor apela, exceptiile - probabil ca au fost si exceptii - fiind atat de rare, incat nu au rezistat trecerii vremii, intre 1856-1863 un singur nume putand fi intalnit pe cartoanele fotografiilor, frantuzit, caci asa era la moda atunci: Charles Szathmari. Intre timp renuntase la calotipie din cauza neclaritatii acesteia datorata nagativului pe hartie, adoptand, in ordine cronologica, cliseul pe sticla cu strat de albumina cu iodura de argint - descoperit de Niepce de Saint-Victor, foarte clar, dar care pretindeau un timp de expunere lung, din care motiv tot ce misca era eliminat - si cliseul pe sticla cu colodiu umed in locul albuminei, utilizat de fotograful parizian Legray, impresionabil in maximum 10 secunde, dar care prezenta inconvenientul ca trebuia preparat cu unul-doua minute inainte de momentul fotografierii. Din studierea fotografiilor rezulta ca Szathmari a folosit primul procedeu in "pozele" de atelier, cu marea exceptie intitulata "Panoramicul din Turnul Coltei", al doilea procedeu servindu-i pentru imortalizarea vedutelor, in general in "lucrul pe teren", exemplul cel mai edificator constituindu-l Albumul Elena Doamna.
In urma succesului repurtat la Curte cu acest album remarcabil, in 16 octombrie 1863 va fi numit de Voda "pictor si fotograf oficial al Curtii". Era incununarea eforturilor depuse pe acest nou taram artistic si documentar, cat si o binevenita recunoastere din partea conducatorului la fel de noului stat roman, ce-i drept destul de tarzie si, din acest motiv, indelung asteptata.
Momentul - si el - era oportun. Cumnatul Duschek promitea sa devina un concurent serios, aspect pe care nu il prevazuse in decembrie 1862, cand insistase ca acesta sa vina de la Budapesta si sa se stabileasca in Bucuresti. Mai mult, dupa toate probabilitatile, el il initiase in tainele artei si tehnicii fotografiei... Lui Duschek nu i-a trebuit mai mult de un an ca sa devina al doilea fotograf cu faima din Bucuresti! Facuse furori cu albumul sau Vues de Magurelli, executat in vara lui 1863 la comanda vornicului Ioan Oteteleseanu si in care apare, din pacate sporadic, cea de a doua sotie a sa, Elena, nascuta Filipescu, viitoarea "stapana incontestabila a inaltei societati" bucurestene, cum o lingusea Claymoor. Tanarul maestru provenea dintr-o familie ceha de carturari, muzicieni si oameni politici deosebit de interesanta. Era descendentul acelui Dusek din Praga in casa caruia Mozart a compus muzica capodoperei "Don Juan", iar tatal sau, care il insotise la Bucuresti, de unde va pleca la Cernauti, locul exilului de dupa 1849, fusese ministru in guvernul "international" al lui Kossuth. Accesul in societatea aleasa ii era deschis si el nu a asteptat a doua invitatie. Incepand din 1864 va prelua putin cate putin de la Szathmari aproape toata clientela cu sange albastru, "depunerea" lui Cuza la 11 februarie 1866 aflandu-l practic cot la cot cu ilustrul sau cumnat in preferintele protipendadei bucurestene si ale oligarhiei romanesti, el, descendent de revolutionar, fiind considerat de incredere si angajat sa glorifice in fotomontaje acest moment hotarator in destinul european al natiunii romane.
Evenimentul care l-a gasit pe Szathmari intr-o expectativa de ordin moral, ca apropiat al lui Cuza, a mai beneficiat de atentia unui fotograf mediocru, L. Letzter, care, avandu-si atelierul pe Podul Mogosoaiei, la numarul 48, adica intre "cabinetul de lectura" al lui C.A. Rosetti din Hanul Bossel, unde se hotarase detronarea Domnului, si Palatul Domnesc, a reusit sa fie pe aceeasi lungime de unda cu marii pasoptisti si cu fotograful lor, Franz Duschek. El este cel care in dimineata acelei zile a expus portretul lui Filip de Flandra ca viitor domn al tarii, starnind protestul consulului francez si mania lui Napoleon al III-lea, pe motiv ca acesta "era un Bourbon", cat si renuntarea printului la Tron in ziua de 11 februarie 1866 prin vocea lui Jacques Poumay, consulul general al Belgiei.
Viteza de reactie a lui Letzter si cauza definitiv pierduta a domnului Unirii au trezit vocatia oportunista a maiorului Papazoglu, acesta grabindu-se in seara aceleiasi zile sa apeleze la Szathmari ca sa execute rapid un portret lithografic si un set de fotografii reprezentandu-l pe mult visatul "print strain". In asemenea circumstante, rezultatele nu puteau fi decat modeste, neparticiparea afectiva a artistului la executia comenzii lui Papazoglu coborand la randul ei dramatic calitatea lucrarilor. Intampinarea printului era jenanta... Din fericire, Filip a refuzat oferta romanilor, spre marea dezamagire a pasoptistilor, acesti veritabili "parinti ai patriei" fiind obligati sa incropeasca ad hoc un guvern si o Locotenenta Domneasca si sa caute prin Europa un alt pretendent la Tron.
Daca Letzter a fost si a ramas un anonim, in ciuda eforturilor sale de afirmare, in acei ani mai activau in Bucuresti - in afara de Szathmari si Duschek - si alti fotografi interesanti, unii chiar remarcabili, precum K.F. Zipser, W. Wollenteit si succesorul lui, Schajer, nereprezentati in paginile acestei lucrari din cauza ca au fost "portretisti". O mentiune speciala merita Wollenteit, care i-a urmat lui Szathmari in atelierul de la Hanul Bossel. Fotografiile acestuia au o tenta argintie inconfundabila si sunt de o mare fidelitate, comparabile din punctul de vedere al calitatii doar cu fotografiile lui Nadar si ale lui Franz Mandy, din nefericire sunt "de atelier", acoperind din aceasta cauza o arie restransa tematic si nu sunt nici numeroase.
Cu noua domnie se incheia si perioada primei tinereti a fotografiei in Romania.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7834
Diferență: 0,0942
Ieri: 4.7789
Azi: 4.4307
Diferență: 0,1492
Ieri: 4.4241
Azi: 5.7074
Diferență: -0,6476
Ieri: 5.7446
Azi: 4.5078
Diferență: 0,2134
Ieri: 4.4982