Zilber ar fi vrut sa-mi povesteasca destule despre prietenia si regasirea lui tarzie cu Nicolae Steinhardt. Din cauza bolii si a mortii nu a mai apucat. Asa ca m-am gandit sa inserez aici un al doilea crochiu, facut chiar de Steinhardt: "Februarie 1931. Ceai la Anetta, cu numerosi invitati. Manole a consimtit sa vina si el, dupa indelungate staruinte din parte-mi. Declara ca nu-l intereseaza o adunare de ovreiasi procomunisti ori vag de stanga. In timpul mesei (bufet rece) recunoaste ca exista si lucruri onorabile care se pot spune despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? Vrea sa stie Belu Zilber, nitel curios, dar mai ales rabduriu-dispretuitor. (Se vede bine ca tanarul asta indraznet nu e lamurit. Sa-l ajutam - lamurim). Bunaoara, zice Manole, faptul ca luase de nevasta o nemtoaica grasa si de familie foarte buna. Cand Engels a vrut sa ia in casatorie o muncitoare, doamna Marx l-a amenintat ca nu-l va mai primi in casa. Apoi Marx avea o barba splendida si era un barbat frumos si bea zdravan, ce-i drept mai mult bere - constata Manole cu parerea de rau a omului silit sa recunoasca si defectele unei personalitati altminteri fara cusur -, dar tinea la bautura si intr-o zi o englezoaica betiva s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el si de barba lui. Belu Zilber fierbe. (Provocare!)"
"1967. Spre seara, la inceputul toamnei, imi suna la usa Camil Demetrescu. Il poftesc, bucuros, inauntru. ... Se codeste, imi calca pragul parca stingherit si s-ar zice, intr-adevar, ca sta pe carbuni daca nu incinsi, oricum calduti. Nu inteleg. In sfarsit, ma lamureste. Nu e singur, e insotit de cineva, un om care asteapta jos in fata casei. ... Nu indrazneste - Cum adica? Ce vorba-i asta? - Da, e Belu Zilber, nu indrazneste, nu stie daca... Ma napustesc pe scari in jos; in dreptul usii de la intrare il zaresc pe Belu Z. facand les cent pas, agale. Il iau de mana, il trag in holul blocului si-l imbratisez. Suntem amandoi foarte emotionati. Misterul timpului. Farsele pe care ni le joaca viata, surprizele pe care ni le rezerva, mereu... Ce departe si ce "exterioara" pare scena: ceaiul de prin '30, unde se lua in bete cu Manole! Cine ar fi banuit atunci ca vom fi amandoi clienti (el mult mai fidel) ai puscariilor comuniste si ca ne vom regasi, eu intarit in anticomunism, el vindecat de comunism?... Se dovedeste mult mai "reactionar" ca mine, si tare jenat, spasit (s. n.)... Ceea ce-i rapeste dialecticii mult din ironia ei si o coloreaza in fara de sfiala si duiosie omeneasca." (Jurnalul fericiri)
Si pana la urma-i atat de greu sa reconstitui din afara o schita fie si de atmosfera a acelor ani interbelici doar din lecturi, imagini, rememorari de familie sau amintiri ca acestea mozaicate, ale lui Belu Z.! Iar daca lui ca si altora i se va fi infatisat mai des ceva printre cuvinte si intamplari multa vreme interzise si ele, ceva... un inger catarat pe acoperisul unui tren ce se pierde in zare cu locomotiva pufnind fara zgomot, domoala si ingerul sufland in trompeta lui o romanta apocaliptica... Starea aceea pierduta, de libertate tihnita, prospera si mai ales o virtualitate, un viitor pierdut, rupt violent, orice ar spune prostii sau cei rau intentionati, viitorul normal, atat de greu de ajuns astazi din urma, al oamenilor... si (ii povestisem si lui Zilber si a acceptat) poate de aceea imi canta atata, fara sa mai stie de ce, cand eram copil, bunica mea dispre mama, romanta aia de care mult mai tarziu am aflat ca-n vara lui '38, la Balcic fusese ultimul slagar al tihnei, al pacii, "A plecat un tren din gara", titlu atat de neguros premonitoriu pentru noi?!
Cat priveste "Cojocul secund" al lui Ion Barbu, cred ca prin anii '70 am avut si noi ceva asemanator. Nu stiu cum era prin alte parti, dar in Bucuresti se gasea prin alimentare un gin romanesc. Destul de bun (incepuse deja vremea mandrei autarhii, pana si-n alcooluri, fabricasera chiar si un whisky romanesc, da' ala era prost). Ginul cu pricina era facut la Covasna. si atunci cum se gandisera aia sa-l boteze? Cum, decat "Covagin", adica gin de Covasna. Scris mare si frumos pe mii de etichete! Si chiar ca era mai mare dragul sa intrebi vanzatoarele: "Dvs aveti covagin?", "Avem", raspundeau sau "L-am terminat tocmai azi, da' mai primim." Asa ca-n aproape toti acei ani de studentie noi vom fi cautat cu lumanarea covaginele prin autoserviri ca, va spuneam, erau destul de bune si ieftine. Fata de anii '30 ai cojocului secund, eram in progres. Eram, intr-un fel, generatia covagin...
Bine, si cum ramane atunci cu "Iuda spiritualul", asa cum a fost taxat Zilber dupa aparitia primei editii a memoriilor, "Monarhia de drept dialectic"?! Adica, ma declar eu ultimul captiv al farmecului unui Iuda, al vanzatorului si denuntatorului lui Lucretiu Patrascanu? Pentru ca, la urma urmelor ce ar mai putea ramane viu de pe urma lui Belu Zilber decat o "belusilberiada"? Si corala ortodoxa a sumarelor lui executii publicistice: "Am putea rezuma cartea lui Andrei Serbulescu drept povestea unei pasiuni triviale terminate printr-o injunghiere morala. Cat despre stil, el imi evoca, nu stiu de ce, suculenta paginilor din Jehan Froissart, unde epidemia de ciuma e evocata cu pofta cu care a-i descrie un tort somptuos"; o carte scrisa "cu cea mai inteligenta viclenie", in care Zilber "cauta sa se dezvinovateasca printr-un amestec de jumatati de adevar si de minciuni sfruntate"; o "convertire inspre estetic a memoriei, cu valoare mai mult disimulatoare"; "farmecul discret al tradarii": "singurul ëcolaborationistû care a dat publicitatii memoriile sale" (Ovidiu Pecican, Lena Constante, Tania Radu si Mircea Ticudean).
In primul rand, eu n-am cunoscut un Iuda! Si nici un Iuda exersand cu anasana, sfintenia! Cum spuneam, am cunoscut un Zilber la capatul Iadului si prin Iad, curatat, incercand sa-si reia viata din punctul in care-i fusese oprita. Iar despre Iad povestea putin. Prefera sa retraiasca anii de dinaintea apocalipsei, a "gregarei vendete gruzine" dezlantuite in "Vlahistan, mosia de la marginea imperiului rosu", cum spunea. Apocalipsa ce l-a patat si pe el. Asa tare, incat ultimele sale cuvinte pe cand agoniza inconstient la spitalul "Elias", in februarie 1978, au fost, se pare: "Niciodata n-o sa le mai spun ce-o sa-mi ceara".
In al doilea rand, ceea ce ma determina sa scriu in continuare cu duiosie si despre un personaj controversat, este ca eu l-am cunoscut in trepte. De abia la 25 de ani de la moartea lui, odata cu aparitia memoriilor, am inceput sa ma dumiresc asupra petelor sale politice si tot ce este scris mai sus in acest episod, inclusiv moartea sa (de care eu aflasem doar dupa vreun an), mi s-a dezvaluit tot din lecturi. Poate asa ii e dat acelei perioade a mea de la 18 ani, sa-mi produca in timp tot soiul de mirari, de revelatii compuse. Aflu astfel, din aceleasi lecturi despre Zilber, ca eu am cunoscut-o, tot fara sa stiu cu adevarat cine era, pe fiica unui personaj de crunta notorietate rosie: pe simpatica doamna Bratescu, fata Anei Pauker, dupa cum, dintr-un articol al lui Vladimir Tismaneanu publicat in "22", aflu de moartea, la Paris, a bunei mele prietene si colege de clasa din liceu, Olga Boico. Citesc insa si despre personalitatea, mult mai complexa decat o cunosteam, a mamei ei, Cristina Boico, in a carei frumoasa casa de pe Zambaccian ades m-am delectat cu compania de prieteni, iarasi fara sa-i stiu prea bine stapana, discreta si ea pe sub vremi: fosta luptatoare marxista in maquis, supravietuitoare a grupului Olga Bancic, traducatoare de varf, matusa lui Vl. Tismaneanu, etc. Or, pe atunci Olga Boico imi vorbea cu placere de nenea Belutu, fara sa-mi explice prea mult de unde-l stia (de-abia dupa 30 de ani inteleg ca erau prieteni pe linia mamei, probabil). Eu nici nu insistasem; la acei 18 ani, voi fi plutit mai departe pe esente, un halucinat norocos intre foile de viata, compuse.
Revenind la ironia si sarmul cu care-si trateaza Belu infernul in memorii, nu m-au surprins chiar deloc, le pandeam si doar cine nu l-a cunoscut ar fi putut sa-i ceara omului sa-si schimbe stilul, sa-si stinga umorul. Asa ca singurul efect al destulelor reactii patimase dezlantuite de prima lui carte a fost, repet, sa aman a nu stiu cata oara scrierea firavelor, jovialelor mele amintiri. Si asta desi N. Manolescu notase deja: "Nu stim multe analize mai bune ale mecanismului anchetei comuniste, decat aceea pe care a scris-o Belu Zilber". Iar Zigu Ornea: "Cartea merita sa fie citita pentru zguduitoarea marturisire care, prin har, capata dimensiunea marii arte memorialistice".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
