Aproape ca un manifest trebuie citit ultimul volum de proză* al lui T. O. Bobe, dacă ne gândim că el încearcă să reînnoade într-un fel cu o tradiţie stilistică şi livrescă dată dispărută din literatura ultimilor ani. Jocurile complicate cu textul, mobilitatea permanentă a perspectivelor, încercarea de identificare a unor unghiuri narative noi au fost abandonate aproape complet de cea mai mare parte a postmodernilor români ca nişte "boli de copilărie". Mai mult, aisbergul prozei optzeciste, cu reuşitele din ultimii ani ale lui Petru Cimpoeşu, Horia Ursu sau, foarte recent, Alexandru Vlad, s-a dovedit a se fi constituit printr-o renunţare în trepte la faldurile ludice ale naraţiunii în favoarea unei construcţii aproape "clasice", nu lipsită de vocaţia monumentală şaizecistă. Cărtărescu însuşi, în cel de-al treilea episod al "Orbitorului", renunţă la orice fel de ezoterism textual.
Singurii autorii din ultimii ani pentru care textul o ia mereu înaintea mesajului sunt Matei şi Filip Florian. Însă pe ei nu-i interesează atât experimentalismul, cât capacitatea de a face din stilistic şi livresc un mod de evaziune compensativă. Atât lumea din "Zilele regelui", cât şi cea din "Şi Hams şi Regretel" sunt dispozitive ficţionale ingenioase menite să tragă draperiile ficţiunii asupra unei existenţe ameninţate mereu de urât. Stilistica rafinată a fraţilor Florian miroase a angoasă şi a mecanism defulator. În schimb, T. O. Bobe reînnoadă, odată cu volumul de proză scurtă "Contorsionista", toate firele pierdute ale optzecismului. În acest sens, Cosmin Borza are perfectă dreptate într-o cronică din "Cultura". Doar la optzecişti "poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre şi stiluri narative atât de arborescente şi de rafinat-manieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convenţiilor ficţionalităţii, pentru pastişe şi parodii cât o proză scurtă, pentru «însemnări la firul ierbii» pe care se încastrează reflecţii livreşti ori inflexiuni poetice, pentru metanaraţiuni istoriografice burleşti, de nu chiar bufe, pentru «epicul ipotetic» şi «fantezismul alegoric», pentru dislocări halucinante ale temporalităţii, spaţialităţii şi perspectivelor sau instanţelor narative, pentru «tratamente fabulatorii» ale psihologiilor şi trăirilor cotidiene". Toate acestea sunt într-adevăr vizibile în prozele ultimului T. O. Bobe. Ceea ce diferă însă e sensibilitatea care le alimentează. Şi, într-un fel, e invitabil ca aceasta să se fi modificat între timp. Căci, oricum am lua-o, postmodernismul generaţiei lui Mircea Nedelciu nu din suprasaturaţia de literatură provenea (aşa cum se întâmpla peste tot în Occident), ci mai degrabă din redescoperirea experimentalismului, pus la colţ de neomodernismul admirator de valori clasice. Astfel încât revizitarea nostalgică, relaxată sau de-a dreptul ludică, le e aproape cu totul străină scriitorilor români, încruntaţi în preocuparea de a impune un stil inedit.
Alternarea permanentă a cadrului şi a perspectivei în cele opt povestiri din "Contorsionista" reflectă nu o înfrigurată căutare a "originalităţii", cât asumarea unei libertăţi textuale cum de puţine ori ne-a fost dat să vedem în literatura recentă. Capacitatea de a mixa ingineria textuală cu fantezia romantică, SF-ul cu naraţiunea autoreflexivă, banalul cotidian cu transgresiunile romantice, plus coborârile şi urcările vertiginoase pe scara istoriei (una dintre povestiri ia tiparul cronicilor de secol XVII) fac din "Contorsionista" o adevărată pledoarie pentru diversitatea literaturii şi pentru reactivarea plăcerii - aproape senzoriale - a cititului. Frazarea arborescentă a lui T. O. Bobe nu face decât să potenţeze plasticitatea ieşită din comun a acestei lumi. Prozatorul pare să facă în fiecare fragment colecţie de mirosuri rare, senzaţii, culorii sau detalii greu de detectat cu ochiul liber. Din punctul de vedere al libertăţii imaginaţiei şi al plăcerii de a fuziona planuri şi contexte dintre cele mai neverosimile, "Contorsionista" se apropie de colecţiile de ficţiuni postmoderne din "Ocolul lumii în 10 capitole şi jumătate" a lui Julian Barnes sau de "Harun şi Marea de poveşti" a lui Rushdie.
Reuşita prozelor scurte a lui T. O. Bobe constă într-un foarte atent regizat efect de tensiune, care ar fi putut să se piardă uşor în această permanentă amalgamare a registrelor. Aproape fiecare dintre povestiri are, cum zice englezul, "a catch", o surpriză, însă subtilitatea provine din faptul că ea nu e niciodată de regăsit la acelaşi nivel al scriiturii. În piesa ce dă titlul volumului, o povestire prezumat realistă se transformă pe nesimţite într-un amestec indecidabil de proză fantastică şi parabolă. Contorsionista novice Laura Vlad execută, la repetiţia dinainte de primul număr public, figura totală - şi, din nou, textul lui T. O. Bone ne lasă să decidem singuri dacă e vorba de iniţierea în autoerotism sau de atingerea supremă a Aleph-ului: "Perfecţiunea fusese deja depăşită. Ca bonus, la final, îşi oferi contorsiunea ei perfectă. Aşezată pe burtă, îşi arcui spatele, îşi aduse picioarele în faţă, pe podea, prinzându-şi gleznele în palme, şi îşi răsturnă capul, astfel încât, privit din profil, trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Cele două perechi de buze ale Laurei se atinseră şi, drept mulţumire că îşi depăşise propriile aspiraţii, ea se lăsă pentru prima oară sărutată intens". Nici "Tandreţea felinelor mici" sau "Irina. I se duce un fir la ciorap" nu stau mai prejos din punct de vedere al suspansului…textual. Prima pare a fi o alegorie a plăcerii înseşi a textului, care aţâţă permanent autorul, într-un adevărat ritual de-a-v-aţi-ascunselea. Acel "nu-ştiu-ce", nedezvăluit nici de T. O. Bobe, ia aici forma deopotrivă ludică şi insidioasă a animalului de casă, a femeii fatale, a monstrului devorator. Nici măcar în final însă cititorului nu i se dezvăluie identitatea (sau măcar aluatul ontologic al) personajului. În schimb, "Irina. I se duce un fir la ciorap", probabil cea mai originală piesă din volum, urmăreşte la firul ierbii, în maniera Virginiei Woolf, o oră din viaţa unei femei rătăcite în traficul bucureştean în drum spre sora sa. Nimic neobişnuit în această "odisee" citadină de zi cu zi, în care senzaţiile şi gândurile sunt permanent asaltate de dinamica evenimentelor exterioare, dacă impresia, tot mai persistentă, că femeii "i se duce un fir la ciorap" nu s-ar transforma gradat într-o obsesie ce duce la depersonalizare. Prin scena finală, când Irina se priveşte în oglindă şi îşi vede doar "body-ul negru" în aer, lipsit de corp, suntem transportaţi din nou într-o zonă în care fantasticul e imposibil de dezlipit de parabolă sau de proza proiecţia introspectivă. Aceste mici "revelaţii" de final sunt anunţate de o bună tensiune a naraţiunii. Atât de bine premeditată uneori, încât fragmente întregi din "Contorsionista" pot fi trecute la capitolul policier textualist. Ingeniozitatea scriiturii e depăşită pe alocuri la T.O. Bobe doar de ingeniozitatea "tramei" narative. În "Nemuritorul", de pildă, un fragment situat şi el la graniţa dintre fantezia livrescă şi SF pur, personajul central descoperă, prin scris, capacitatea de a se multiplica la infinit pentru a retrăi scene dintr-o relaţie erotică eşuată.
Dacă n-are, aşadar, complexe faţă de literatura optzecistă, pe care o pastişează cu imaginaţie, T.O. Bobe are, în schimb, probleme nesoluţionate cu scriitorul în cenaclul căruia s-a format, Mircea Cărtărescu. În interiorul acestor scenarii ingenioase, multe pasaje par scrise, din păcate, cu mâna şi cu sensibilitatea magistrului. E greu să mai rămâi captiv în proza lui T.O. Bobe fără să aluneci la fiecare pas în ficţiunea cărtăresciană în desele pasaje de fetişizare a unei femei deopotrivă ideale şi triviale, cotidiană şi metafizică, plină de zorzoanele stilistice ataşate de un discurs îndrăgostit (auto)ironic. Nu ştiu dacă T. O. Bobe n-ar trebui să plătească copyright pentru pasaje precum "(…) am ştiut în secunda aia, Ligia, am ştiut că de la tine aş fi vrut să copiez întotdeauna la fizică şi că ţie ţi-aş fi dar în pauze să muşti din sandvişul meu şi că pe tine te-aş fi ţinut de mână în ora de rusă, am ştiut că pe tine şi numai pe tine te-aş fi strâns în braţe sâmbăta în fotoliu aşteptând desenele animate cu Woody". Astfel de declaraţii antifrastice - minimalizante, dar tandre şi patetice în acelaşi timp - sunt specifice autorului "Poemelor de amor". La fel, "Bună dimineaţa, cimpanzeeo" nu plăteşte tribut lui Kafka, aşa cum s-a spus (şi cum ar vrea, prea transparent, autorul să ne facă să credem), ci tot lui Cărtărescu. Transformarea de-o clipă, într-o reverie, a unei adolescente într-o "cimpanzee" rezonează perfect, ca retorică şi ca ton, cu alegoria lui Cărtărescu din "Noaptea de decemvrie". Romantismul implicit al viziunii, umorul şi fantezia cotidiană, transformarea burlescă a sentimentelor în "monştri" deopotrivă simpatici şi fioroşi sunt mărci înregistrate ale sensibilităţii cărtăresciene.
Pentru a deveni şi altceva decât un prozator ingenios şi iscusit, mă tem că T.O. Bobe va trebui să se lepede cât de curând de masca magistrului.
*) T.O. Bobe, "Contorsionista", Humanitas, Bucureşti, 2011, 286 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
