• Leu / EUR4.7315
  • Leu / GBP5.2727
  • Leu / USD4.2103
Ziarul de Duminică

Garda/ de Ken Bruen

Garda/ de Ken Bruen

Autor: Ziarul de Duminica

26 mai 2016 43

Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud.  A început să scrie la mijlocul anilor '90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.

„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.

 

E aproape imposibil să fii dat afară din Garda Síochána. Trebuie să te chinui bine de tot. Câtă vreme nu te compromiţi public, îţi tolerează aproape orice.

Fusesem pe muchie. Nenumărate

Atenţionări

Avertismente

Ultimatumuri

Păsuiri

Şi tot nu m-am lăsat de tâmpenii.

Sau, mai exact, de băutură. Nu mă înţelegeţi greşit. Garda şi băutura au o relaţie lungă, aproape plină de iubire. Într-adevăr, un garda complet treaz e privit cu suspiciune, ba chiar e luat în derâdere, atât înăuntrul poliţiei cât şi în afara ei.

Superiorul meu de la unitatea unde făceam antrenamentele spunea:

– Tuturor ne mai place câte-o bere.

Semne şi mârâituri aprobatoare din partea recruţilor.

– Iar publicului îi place că nouă ne mai place câte-o bere.

Din ce în ce mai bine.

– Ce nu le place sunt ticăloşii.

A făcut o pauză ca să ne lase să gustăm gluma. A pronunţat ca în Louth, „blaggard”.

Zece ani mai târziu eram la al treilea avertisment. Am fost chemat în faţa superiorului şi mi s-a sugerat să caut ajutor.

– S-au schimbat vremurile, amice. Azi există programe de tratament, centre de dezalcoolizare, de toate. Puţin timp la John O’ God nu mai e nici o ruşine. O să te baţi pe burtă cu clerul şi politicienii.

Voiam să zic:

– Şi asta ar trebui să mă convingă?

Dar m-am tirat. La ieşire, am stat niţel pe uscat, dar, treptat, am \nceput să beau din nou.

Rareori să întâmplă ca un poliţist să fie transferat în oraşul de unde e, dar s-a considerat că locurile natale aveau să-mi facă bine.

O misiune într-o seară mohorâtă şi rece de februarie. Neagră ca noaptea. Pândeam vitezomani la periferiile oraşului. Sergentul de serviciu specificase:

– Vreau rezultate, fără excepţii.

Partenerul meu era un bărbat din Roscommon, pe nume Clancy. Avea o atitudine relaxată şi părea să ignore faptul că beam. Aveam la mine un termos de cafea, umplut până la refuz cu brandy. Aluneca uşor.

Prea uşor.

Nu prea se întâmpla nimic. Se aflase despre poziţia noastră. Şoferii respectau suspect de mult limita legală. Clancy a oftat şi a zis:

– S-au prins că suntem aici.

– Chiar că.

Apoi un Mercedes a trecut în goană pe lângă noi. Radarul a sărit pe roşu. Clancy a strigat:

– Iisuse!

Am băgat maşina în viteză şi am pornit. Clancy, de pe scaunul pasagerului, a zis:

– Jack, ia-o mai uşor, cred că pe ăsta îl lăsăm în pace.

– Ce?

– Plăcuţa de înmatriculare… o vezi?

– Aşa, şi ce?

– E de la Guvern.

– E strigător la cer.

Am pus sirena să urle, dar au trecut vreo zece minute bune până ce Merţanul s-a oprit. Când am deschis uşa, Clancy m-a apucat de braţ şi a zis:

– Cu prudenţă, Jack.

– Da, vezi să nu!

Am ciocănit în geamul şoferului. Nu s-a grăbit să-l coboare. Arborând un rânjet, a întrebat:

– Unde arde?

– Ieşi.

Înainte să răspundă, un bărbat de pe banchetă s-a aplecat în faţă şi a zis:

– Ce se-ntâmplă?

L-am recunoscut. Un politician important. Am zis:

– Şoferul dumneavoastră se comporta ca un nebun.

A întrebat:

– Tu ai idee cu cine vorbeşti?

– Da, cu căcănaru’ care şi-o trăgea cu asistentele.

Clancy a încercat să mă oprească şi mi-a şoptit:

– Iisuse, Jack, termină!

Politicianul ieşise din maşină, se îndrepta spre mine. Cu indignarea întipărită adânc pe chip, zbiera:

– Mucosu’ dracului! O să rămâi fără slujbă! Tu ştii ce-o să se-ntâmple?

Am zis:

– Ştiu exact ce-o să se-ntâmple.

Şi l-am pocnit în gură.

 

AFARĂ DIN GARDĂ

În Irlanda nu există detectivi particulari. Irlandezii n-ar suporta ideea. Conceptul este periculos de apropiat de acela al detestatului „informator”. Poţi scăpa cu aproape orice, numai nu cu „turnătoria”.

Ce am început să fac a fost să găsesc lucruri. Nu e o sarcină dificilă, e nevoie doar de răbdare şi încăpăţânare de catâr. Cea din urmă era punctul meu forte.

Nu m-am trezit într-o bună zi şi am strigat „Dumnezeu vrea să găsesc lucruri!”. De-aia nu mai putea El.

Există Dumnezeu şi există versiunea Lui irlandeză. Asta Îi permite să fie delăsător. Nu că nu L-ar interesa, dar n-are chef.

Graţie fostei mele cariere, lumea credea că sunt omul dinăuntru. Că ştiam cum merg lucrurile. De-a lungul timpului, lumea m-a căutat şi mi-a cerut ajutorul.

Am nimerit de câteva ori şi am găsit soluţii. O mică reputaţie a început să se construiască pornind de la o premiză falsă. Cel mai important – eram ieftin.

 

Grogan’s nu este cel mai vechi pub din Galway. Este cel mai vechi pub neschimbat din Galway.

În timp ce peste tot în rest pub-urile defilează cu

Uni-sex

Conţinut scăzut de grăsimi

Karaoke

Exagerări

Grogan’s rămâne fidel formatului de acum cincizeci şi mai bine de ani. Şi chiar mai mult decât elementele de bază. Scuipaţi şi rumeguş pe podea, scaune tari, nimic sofisticat înăuntru. N-au dat încă de gustul

whisky-ului diluat

alcoolului cu suc

breezer-ului

E un loc serios unde se bea serios. Fără paznici cu căştile la urechi, \n pragul uşii. Nu-i uşor de găsit aşa ceva. Mergi pe Shop Street, treci de Garavan’s, coteşti pe o alee minusculă şi ai ajuns acasă. Dacă nu liber, cel puţin fără lanţuri.

Îmi place pentru că e singurul pub care nu mi-a dat vreodată interdicţie. Absolut niciodată.

Barul nu are ornamente. Două crose de hurling sunt încrucişate deasupra unei oglinzi pătate. Deasupra lor – un triptic. Un papă, St. Patrick şi John F. Kennedy. JFK e la mijloc.

Sfinţii Irlandei.

Cândva, papa juca la mijloc, dar după Conciliul de la Vatican a fost dat la o parte. Se ţine pe aripa stângă.

O poziţie precară.

Habar n-am care papă e, dar arată ca toţi ceilalţi. Puţin probabil să-şi reia curând postul de mijlocaş.

Sean, patronul, care şi-l poate aminti pe Cliff Richard din vremea când era tânăr, mi-a zis:

– Cliff a fost Elvis al englezilor.

O idee oribilă.

Grogan’s a fost primul meu birou. Stăteam acolo în majoritatea dimineţilor şi aşteptam ca Universul să bată la uşă. Sean îmi aducea cafea. Cu o măsură de brandy – „ca să taie din gustul amar”.

Uneori pare atât de fragil, că mi-e frică nu cumva să nu mai apuce să facă cei câţiva paşi până la masa mea.

Ceşcuţa tremura pe farfurioară de parcă ar fi primit o veste groaznică. Îi spuneam:

– Foloseşte o cană.

Era oripilat; spunea:

– Avem nişte standarde, totuşi!

Odată l-am întrebat, în timp ce tremura la unison cu ceşcuţa:

– O să te pensionezi vreodată?

– O să încetezi vreodată să mai bei?

Mi se pare corect.

 

La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.

Planul meu.

O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.

Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.

Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.

Asta era tot. Doar să aştept.

Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.

Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:

– Vreun semn cu plecarea ta?

– În curând.

A mormăit o binecuvântare.

Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.

Perfect.

Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.

Paradisul într-o coajă de nucă.

J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.

Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.

n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.

Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:

– Dl. Taylor?

– Da.

– Putem vorbi puţin?

– Sigur, luaţi loc.

De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:

– Pot să vă ofer ceva de băut?

– Domnul îmi aduce nişte cafea.

Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:

– Vezi-ţi de treaba ta.

După ce s-a îndepărtat, ea a zis:

– E aşa de fragil…

Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:

– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.

A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:

– Ce doriţi?

Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

– Cum?

– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.

– Dacă pot.

– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.

Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:

– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.

Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:

– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.

– După?

– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.

Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:

– Poftim?

– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.

Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.

– Ann… Ann Henderson.

Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:

– Doamnă Henderson… eu…

– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.

– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.

Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:

– El ştia.

Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:

– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.

Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:

– O să încercaţi?

– Nu pot să promit nimic.

Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:

– De ce sunteţi beţiv?

M-a luat pe neaşteptate. Am zis:

– Ce te face să crezi că am de ales?

– Ah, astea-s prostii!

Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:

– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?

S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:

– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.

Şi a dispărut.

 

Fragment din romanul „Garda”, de Ken Bruen, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere în limba română de George Arion jr.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7315
Diferență: -0,0634
Ieri: 4.7326
Azi: 4.2103
Diferență: -0,2322
Ieri: 4.2139
Azi: 5.2727
Diferență: 0,699
Ieri: 5.2538
Azi: 4.2800
Diferență: 0,3211
Ieri: 4.2744