- Stimată Doamnă, de curând v-a apărut la Editura Polirom volumul „Exilul. Viaţa în fragmente” şi aş vrea să pornim discuţia noastră de la această carte. Ce reprezintă ea între scrierile dvs?
- Ce reprezinta aceasta carte pentru mine? Nu pot să răspund altfel decât cu un «poate» multiplicat. Poate o încercare de a pune cap la cap fragmente de viaţă. Poate nevoia de a vedea continuitatea unei vieţi rupte în bucăţi. Poate nevoia de înţelege exilul. Poate o tentativă de a înţelege viaţa ca o aventură, ca un drum. După 30 de ani de la plecarea din ţară, povestea exilului poate semăna şi cu o poveste din copilărie. Făt Frumos pleacă la drum fără să ştie ce îl aşteaptă. Şi ce îl aşteaptă? Întâlniri cu monştri şi cu zâne bune, îl aşteaptă încercări grele, dar şi întâmplări frumoase.
Acum, când cartea există, exilul îmi apare ca un destin care ne poartă.
- Aţi publicat mult în limba franceză în domeniul dvs de specialitate. Aceasta este prima carte care iese din tiparul activităţii ştiinţifice?
- Am mai publicat articole în ziare care ieşeau desigur din tiparul academic. Dar această carte este o scriere eseistică în care pot împleti emoţii, gânduri şi reflecţii personale. Curios, dar la început intenţia scrierii nu a fost deloc autobiografică. Ca anecdotă, am să vă spun că totul a pornit de la o discuţie «intelectuală» cu o bună prietenă. Voiam să scriem, fiecare în parte, ea cu o privire psihologică, eu cu o privire mai culturală, câte un scurt text pe tema «pierderile în viaţă». Curios, dar eu m-am gândit imediat la exil. Şi tot întrebându-mă de ce asociez oare exilul cu pierderea, am ajuns să scriu o carte. Cunoasteţi butada lui Woody Allen : răspunsul este da, dar care era întrebarea?
Dar este adevarat că universitarii, dacă scriu numai texte ştiintifice care reclamă o anumită punere în text, ajung să sufere de, să-i zicem, un sindrom al academismului. Ei vor să explice subiectul, tema, şi vor construi o explicaţie «obiectivă»; şi pentru asta aduc argumente, convoacă autori, concepte şi teorii. Cunosc acest sindrom pentru că si eu am suferit de el. Vreau să spun că discursul academic încearcă să ţină departe emoţiile. Riscul unui text ştiinţific este că explicaţia, înainte să epuizeze subiectul, riscă să epuizeze cititorul.
Dar am dorit să scriu exilul altfel. Şi chiar am vrut să ies din academism. Este o bună terapie de a reveni pe pământ. Dealtfel, să scrii simplu este un lucru destul de complicat. Aş spune că geografia exilului, adică descrierea lui din punctul unei experiente de viaţă trăită, nu ţine nici de un gen major şi nici de un gen minor; în mod paradoxal ţine de amândouă. Spre deosebire de un text analitic sau de un roman, într-un text de autoficţiune, acea voce mică şi care de obicei se ascunde, adică «vocea autorului», începe să se audă. Autorul, devenit personaj principal, este cel care se plimbă prin muzeul amintirilor şi face comentarii personale.
Dar pentru asta, autorul trebuie să aiba o voce, să aibă ceva de spus.
- De ce v-aţi oprit înainte de toate asupra exilului? Dincolo de sublinierea dvs că „fiecare exilat îşi are propria poveste”, iar experienţele sunt profund personale, există şi simptome generale care să-i intereseze pe ceilalţi şi din care au de învăţat?
- M-am oprit asupra exilului pentru că fac parte din această categorie de exilaţi pe care am numit-o exilaţii anilor lui Ceauşescu. Şi chiar dacă experienţa exilului este profund personală, exilul are etape şi încleştări care se repetă pentru toţi acesti exilaţi. La începutul drumului de exil, ex-patriaţii sunt preocupaţi de ce li se întâmplă lor personal; încet, încet constată ca mai sunt şi alţii în situaţia lor şi că nu sunt singuri în anxietăţile exilului. Adevărat că există un fel de parcurs al exilatului. Dar putem spune şi faptul că există tot atâtea exiluri câţi exilaţi, pentru că fiecare exilat îşi trăieşte experienţa cu propriile emoţii şi în funcţie de propriul său imaginar. Cum se zice, fiecare vede acelaşi eveniment de la fereasta lui.
Şi apoi mai este ceva. Toţi exilaţii trăiesc exilul, dar foarte puţini scriu exilul. Există o mare diferenţă între cum am trăit exilul, cum îmi amintesc exilul şi cum povestesc exilul. Vreau să spun că «eul care trăieste» e imediat, senzual, aproape necenzurat. «Eul care îşi aminteşte» devine mai selectiv, pentru că triază, clasează, ordonează, interpretează. Cât priveşte «eul care povesteşte», acesta se vede aruncat într-o altă dimensiune; este ca şi cum cel care scrie îşi dă întâlnire cu cititorii.
Am simţit asta, pentru că pe măsură ce scriam mă gândeam la cititorul care sunt şi care şi-ar dori să afle câte ceva interesant despre el şi despre lume, la fiecare pagină întoarsă.
- Există un mit al Occidentului pe care doriţi să-l veştejiţi?
- Ciudată expresie «un mit al Occidentului pe care doriţi să-l veştejiţi». Nu am vrut deloc să «îl vestejesc»; dimpotrivă, am dorit să-l trezesc la viaţă, dar aşa cum a fost el trăit în anii Ceauşescu. Aşa cum ni-l imaginam atunci, eu şi ceilalţi.
Subliniez că mitul Occidentului nu era o realitate; era dorinţa de paradis pe pământ. Occidentul era imaginea mitică a unei lumi interzise şi inaccesibile. Era proiecţia tuturor posibilităţilor. Era spaţiul deschis al libertăţilor. Occidentul era imaginea antipod a comunismului. Dacă comunismul era tern, totalitar, sărac şi cufundat în întuneric, Occidentul nu putea fi decât lumină, libertate, bunăstare, bogăţie, risipă, abundenţă, lux şi strălucire. Occidentul era un fantasm colectiv. Ce nu aveam aici, sigur exista acolo. Occidentul era un mit. Cortina de fier era uşa care se închidea pe dinăuntru, ca un frigider care produce frig pe dinăuntru si cald în exterior.
Sigur că am crezut în mitul Occidentul. Sigur că mitul occidentului mi-a hrănit imaginaţia şi mi-a dat aripi. Dar visul este una şi viaţa cotidiană este alta. Nu spun deloc că Occidentul ar fi infernul pe pământ; dar viaţa cotidiană nu seamănă cu paradisul pe pământ.
Ce mi se pare mai degrabă interesant este golul care există între mit şi realitate. Am constatat acest gol şi la mine şi la alti exilaţi şi expatriaţi. În anii 1980 gândul se oprea la «rămasul în Occident»; de parcă cu asta aventura se termina. Ori refugiatul politic din anii Ceausescu, şi chiar şi imigrantul economic de astăzi, descoperă că plecatul din ţară nu este sfârşitul a ceva, ci mai ales începutul unei noi vieţi. «Să alegi libertatea» nu însemna decât un început de drum; marile probleme de supravieţuire abia începeau. Adică să vorbeşti limba locului, să îţi găseşti un loc de muncă, să îţi câştigi existenţa în funcţie de forţă şi tenacitate, să îţi cauţi un «acasă» printre străini. Expatrierea este un sfârşit şi un început, o uşă pe care o închizi ca să deschizi o alta. Este un fel de prag. Despre acest gol între realitate şi mit vorbesc.
Se spune de altfel că imaginarul unui expatriat pendulează cumva între două mituri: mitul tuturor promisunilor şi visul paradisului pierdut. Indată ce pierzi ceva, ai nostalgica dorinţă de a-l avea.
Ţara ta nu îţi mai aparţine, ţara de adopţie nu este a ta. Expatrierea este ca şi cum nu mai poţi fi întreg.
- Mai spuneţi că „adevărata nenorocire şi dramă este ideea, duşmănoasă în sine, că nu se mai poate trăi în România şi că trebuie să fugi oriunde”. Puteţi dezvolta?
- Când vorbesc despre «adevărata nenorocire» folosesc ghilimele. Îi citez pe alţii, nu exprim gândurile mele.
Mă gândesc mai ales la faptul că oamenii politici încurajează plecarea din ţară. Mă gândesc la faptul că nu există politici care să incite întoarcerea plecaţilor. Mă gândesc la faptul că presa întreţine o adevărată fobie la adresa cotidialului românesc, care apare de netrăit, de nedorit. O grămadă de foşti refugiaţi politici polonezi s-au repatriat, dar asta pentru că au dorit şi au avut sentimentul că sunt doriţi în ţara lor de origine.
Cred că ideea că nu se mai poate trăi în România astăzi este duşmănoasă, este un fel de automutilare.
- Dacă nu v-aţi fi înrădăcinat în Canada, prin profesie şi altele, aţi fi revenit în România?
- Nu ştiu dacă m-am înrădăcinat in Canada. Nu cred. Sunt ca arborele fără rădăcini. Sau mai degrabă aş spune că sunt pasăre migratoare. După 1990, în fiecare an petrec câteva luni în ţară. Cuvântul «petrec» poate nu e potrivit; dar trăiesc câteva luni în ţară. Trăiesc şi acolo şi aici. Fac noduri. Este şi asta o manieră de a te întoarce fără să te întorci.
Aş spune că nu te mai întorci în ţară din două motive fundamentale. Fie pentru că «ai reuşit în viaţă» în ţara de adopţie şi atunci îţi e greu să pleci, pentru că nu poţi renunţa să culegi roadele când vine vremea de cules. Fie pentru că ţi-ai eşuat exilul. Eu cred că succesul sau eşecul ar fi cele două situaţii în care chiar ti-e greu să te întorci. Cunosc multi exilaţi care nu s-au întors pentru că le-ar fi fost tare greu să accepte eşecul, să admită că au făcut o experienţă «nereuşită».
- Sunteţi profesor universitar, specialist în sociologia culturii la Departamentul de comunicare al Universităţii din Quebec de peste două decenii. Cât de mult v-a ajutat, dacă s-a întâmplat asta, specialitatea în adaptarea într-o ţară străină?
- Povestesc în cartea mea că nimeni nu credea că ar fi posibil să fac o carieră universitară la Montreal. Mi-a trebuit multă tenacitate ca să dărâm zidurile. Îndr-adevăr, am avut acest sentiment de a mă afla în faţa «zidului lui Kafka»; adică zidul care ascunde alt zid, care ascunde alt zid. Nu eram de-a locului, nu aveam diplome nord-americane, nu aveam uşurinţa comunicării în franceză, nu aveam experienţa învăţământului universitar din Canada. Şi pe deasupra eram imigrantă şi femeie, într-un mediu academic în care marea majoritate a profesorilor erau de ai locului şi bărbaţi.
Cred că s-a întâmplat altceva. Experienţa mea personală de exilat m-a îndreptat să mă specializez în comunicare interculturală. Iar această specializare m-a ajutat să înţeleg rotiţele şi sindromurile integrării. Pentru această intuiţie mă felicit retroactiv.
Uneori îmi spun că am avut privilegiul de a fi fost plătită ca profesor universitar ca să găsesc răspunsuri academice la o problemă personală.
- Este sau nu vreo deosebire între a vă aşterne gândurile în limba maternă şi într-o limbă străină?
- Enormă. Este ca gheaţa şi focul. Am avut o relaţie profesională fericită cu limba franceză. Franceza m-a ajutat să raţionalizez emoţiile. M-a ajutat să public într-o limbă academică cu mare arie de răspândire. Să-mi construiesc limbajul academic pe argumente şi raţionamente. Pe scurt, să evit intimul şi emotivul. Dar se ştie că străinul, expatriatul nu poate suferi, nu poate plânge, nu poate iubi şi nu poate muri decât în limba lui maternă.
Să scriu un text cu caracter biografic în limba maternă, era o încercare riscantă de a deschide uşa emoţiilor. Este ca întoarcerea la iubirea dintâi; nu mai ştii dacă îţi iubeai iubitul, sau iubeai iubirea.
După ce a citit această carte, o cititoare din Montreal mi-a spus că parcă aş vrea să ţin emotiile strânse în pumn. Poate. O carte despre parcursul exilatului, treizeci de ani mai târziu, şi în limba maternă, mi s-a părut totuşi ca un fel de «judecată de apoi», de autojudecată.
- Una dintre cărţile dvs foarte cunoscute este „Comment comprendre l’actualité”, din 2006, în care faceţi analize subtile ale dimensiunii simbolice ale comunicării. „Trecerea dintre diferitele realităţi şi diferitele scene ale vieţii sociale – scriaţi – seamănă cu o cortină care se ridică şi coboară; când cortina se ridică, spectatorul este transpus într-o altă lume, care nu-i în mod necesar aceeaşi cu cea a vieţii cotidiene; când cortina se lasă, spectatorul revine la realitatea vieţii de fiecare zi.” Se întâmplă mereu, tuturor, cu ce consecinţe?
- Stiţi ce spune marele Will, William Shakespeare: lumea e o scenă şi noi actorii. Jucăm pe scenele vieţii, dar trebuie să evităm să confundăm realitatea cu discursurile despre realitate.
Pe vremuri, când citeam ziarul Adevărul, nici nu îmi trecea prin cap să citesc ziarul ca să aflu adevărul. Dar astăzi, poate din cauza sentimentului că trăim într-o lume liberă, fie în Canada, fie în România, avem tentaţia să uitam că ni se spun poveşti. Jurnaliştii pun în scenă realitatea în stilul lor spectacular. În jurnalism se spune adesea că regula de bază ca să vinzi un ziar este regula celor 3 S: sex, sânge şi sport. Oamenii politici pun realitatea în scenă în funcţie de ţinte electoraliste şi de confruntări între partide. Savanţii pun şi ei într-un fel lumea în scenă, dar în funcţie de mari teorii; dar teoriile sunt şi ele nişte viziuni parţiale şi particulare despre lume. În viaţa cotidiană, şi noi spunem poveşti şi ne spunem poveşti; şi asta din nevoia fundamentală de a ne autoconforta şi de a proiecta o bună imagine despre noi înşine.
Dar comunicarea nu se confundă nici cu dreptatea şi nici cu realitatea. De altfel, orice autor de carte literară recuge şi el la o punere în scenă a lumii. Aş spune că, în această carte nu mi-am dat nici rolul exilatului care a reuşit în viaţă şi nici rolul exilatului victimă a timpului. Nici rolul frumos, nici rolul celui care pierde. Viziunea care m-a animat a fost cea a călătorului care vizitează propriul sau muzeu de amintiri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
