Fiind un outsider, de fiecare dată am privit jocurile de putere şi de poziţionare (artistică, ideologică, spirituală etc.) din interiorul breslelor şi al lumilor de creatori aşa cum priveşti jocul copiilor.
Tot aşa cum merg cu copilul meu de trei ani în parc, la jocuri, şi observ certurile, falsul plânset prin care în realitate copilul cere ceva anume, plânsetul real atunci când se loveşte de-adevăratelea, luptele, alergăturile, eschivele, micile şmecherii, geloziile, coagularea găştilor, luatul jucăriilor de la altul, ofensele reale, ofensele mimate etc. etc. Iraţionalul altoit pe calcul rapid, ieftin, recursul la sentiment conjugat cu mica ipocrizie. Artiştii, scriitorii, oamenii dedicaţi artelor în general nu sunt altceva decât nişte copii mai mari. Mica ipocrizie devine marea ipocrizie, în cazul unora, dar şi acesteia trecerea timpului îi atârnă un bemol atunci când vorbim de uriaşe talente.
Dincolo de drumurile şi de căutările private într-ale istoriei şi antropologiei religiilor - breaslă care în România are exact aceleaşi probleme precum oricare altă breaslă culturală neaoşă! -, lăsându-i deoparte pe cei câţiva prieteni scriitori şi artişti, am avut două prilejuri de a trăi abundent în mijlocul acestora. Mai întâi ca director al Editurii Muzicale, care aparţine Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Apoi ca redactor-şef al revistei "Adevărul literar şi artistic". Ştiu ce vorbesc, aşadar. De aceea susţin că recenta poziţionare majoritar unitară în ceea ce priveşte statutul Institutului Cultural Român (ICR) este un moment astral cu care nu cred că ne vom mai întâlni prea repede...
Să lăsăm la o parte prostia fără leac şi mercenarii care apar la emisiunile câtorva posturi de televiziune sau susţin în pofida oricărui bun-simţ "politica" şi făcăturile acestora (vezi faza cu poneiul cel roz). Şi-au pierdut de mult onoarea şi orice fărâmă de bun-simţ.
Am avut surpriza însă să constat că scriitori şi artişti care au fost şi rămân constant (structural) împotriva lui Horia-Roman Patapievici au realizat că este o limită dincolo de care orice joc nu mai poate continua şi, spre onoarea lor, au sărit în apărarea ICR.
Nu voi rosti nume, sunt prea mulţi. Dacă prietenii şi simpatizanţii lui Patapievici s-au coalizat în mod natural de partea acestuia şi a echipei sale, ceilalţi sunt o plăcută surpriză. Asta dovedeşte că, dincolo de jocul politic, ideologic, artistic, de generaţie - inevitabil până la un punct, chiar dacă la noi există un exces de patimă - acest moment ar putea să fie semnul unei maturizări. Să ne înţelegem, nu înseamnă că semnatarii de la "Observatorul cultural", de pildă, (na, că tot am rostit un nume) vor fi prins drag de Patapievici. În excelentul număr de revistă pe care l-au scos săptămâna aceasta au avut însă o sumedenie de articole care spuneau lucrurilor pe nume: de vreo şapte ani de când este această echipă managerială, la ICR lucrurile s-au schimbat radical. Lumea culturală occidentală a aflat de noi graţie ICR. Prin această instituţie nu ne mai este jenă, putem sta alături fără vreun complex de Institutul Francez, de Institutul Goethe etc. Scriitorii, artiştii, regizorii, oamenii de artă români au căpătat o mult mai mare vizibilitate în lume graţie ICR.
Nu înseamnă că micile ironii sau înţepături au încetat. Nu înseamnă că oamenii nu şi-au luat nişte rezerve. Mai ales în privinţa lui Horia-Roman Patapievici şi a lui Mircea Mihăieş, care, alături de Tania Radu, au condus ICR în aceşti ani. Făcându-se a uita că tranziţia românească spre democraţie este pavată cu jocuri nu tocmai prietenoase - inclusiv ale serviciilor ostile -, primilor doi li se reproşează, de pildă, articolele pro-Băsescu. Dar toată lumea de bună-credinţă a observat că niciodată în filosofia după care a funcţionat ICR în aceşti ani nu s-a ţinut cont de simpatiile sau antipatiile politice. A fost promovată, profesionist, cultura română. Cu atât mai clar, ICR trebuie să fie la o distanţă sanitară de orice instanţă politică. Până acum aşa s-a petrecut sub patronajul Preşedintelui, sunt şanse mici să continue tot astfel sub patronajul Senatului. Punct.
Ilustrare perfectă a lui homo ludens, artistul respectă întocmai regulile acestui univers. Diferenţa este făcută flagrant - şi prin asta se poziţionează în marginile impure ale jocului - doar de cei lipsiţi (1) de inteligenţă, (2) de caracter, şi (3) de cei a căror personalitate este atât de accentuată încât trece spre patologic. Nu-i luăm în considerare. Cu trecerea anilor, lichelele măcar vor fi din ce în ce mai puţine.
Important mi se pare acest stop-cadru, să nu-l uităm: sunt momente în care se poate dovedi o minimă maturitate spirituală prin prisma căreia orice joc ieftin este de prisos. La limita luminoasă acesta este un altfel de joc:cel care merită.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
