Claudette e intelectuala grupului, cea mai deşteaptă persoană pe care o cunosc toate trei. Pe vremuri, când încă erau studente, îşi propusese să le lumineze mintea şi ele acceptaseră amuzate. Le cerea să citească o carte anume, de obicei un roman, se întâlneau după o săptămână şi discutau despre cum le-ar putea cartea respectivă schimba viaţa şi în timpul ăsta goleau o sticlă de vin. Spuneau ce le trecea prin cap, aiureli cu carul, dar după o vreme au înţeles cât de abil conducea Claudette discuţia şi cum de la subiectul cărţii treceau la ce se întâmpla cu ele şi chiar se alegeau cu ceva despre dificultăţile vieţii de zi cu zi. Îşi propuseseră doar să evite dulcegăriile sentimentale. Puseseră capăt brusc grupului de lectură după vreo optsprezece luni, când Denisa apăruse plânsă spunându-le că nu poate citi cartea săptămânii, pentru că prea se potrivesc toate cu ce i se întâmplase ei, tatăl eroinei fugise în lume şi mama tocmai se îmbolnăvise de cancer. A bufnit-o plânsul din nou. Erau în camera de cămin a Angelei, colocatara plecase la părinţi, în provincie. Angela s-a ridicat imediat, spunându-i că ştie ce e durerea, a luat-o de după umeri şi a condus-o la fereastra în dreptul căreia se zbăteau ramurile unui carpen şi pe cer se înnodau nori de furtună şi i-a zis:
priveşte, doar priveşte!
şi au rămas vreo zece minute nemişcate în cadrul ferestrei urmărind cum se fugăreau norii şi frunzele care se zbăteau, şi li s-a părut şi celorlalte, care înţepeniseră pe scaun şi pe marginea unuia dintre paturi că asistă la o facere a lumii, dificilă, anevoioasă, cu dureri, ce li se înfăţişa numai lor şi după ce Angela şi Denisa au plecat de la fereastră, au discutat o seară întreagă despre Dumnezeu, contrazicându-se una pe alta, ca de obicei, dar la sfârşit Claudette nu le-a mai cerut să citească nimic, de parcă se sfârşiseră cărţile lumii.
Acum Claudette lucrează la o revistă online. O chestie literară. Pentru femei. Când a auzit, Denisa a jurat să n-o deschidă vreodată. Îşi închipuia că va da numai peste texte semnate de fel şi fel de frustrate, sau peste sfaturi despre cum să-ţi îmbunătăţeşti viaţa sexuală şi să ajungi mai repede la orgasm, şi nelipsitele reclame la creme de extract de nuştiuce pentru masajul de dimineaţa, din cursul zilei, de seară, dinainte şi după ce ţi-o tragi cu unul.
– În viaţa mea n-am să public reclame despre creme ca să ţi-o tragi cu unul! a protestat Claudette.
– De parcă ai fi tu şefa! Dacă se caută, le bagi. Nu te mai întreabă nimeni.
– De unde ştii, dacă tot nu te uiţi?
– Poate-o fi propagandă pentru egalitatea femeilor. Altă aiureală!
– Trebuie şi asta!
N-ar fi trebuit să se teamă, de mai bine de un an Claudette are un blog tot cu chestiuni femeieşti, sau aşa îşi imaginează ele când văd comentariile textelor semnate doar de femei, vorbeşte în blogul ăla de câte-n lună şi-n stele, modă, trenduri, poveşti de iubire, egalitate, îşi spune părerea despre cărţi abia apărute, le-a şocat pe toate când scria despre violenţa conjugală, n-au îndrăznit să întrebe de unde ştie ea despre violenţa conjugală, dar erau de acord cu absolut tot ce spunea.
Discutaseră despre revista online la un fast food, cu luni în urmă, când Claudette le anunţase mândră că a fost angajată. Dăduse mai multe teste la care niciuna dintre ele n-ar fi făcut faţă. O admirau. Dar oricum nu-şi doreau să lucreze la vreo revistă. Mai ales nu la aceea, condusă de o scorpie a dracului, care le cere subalternelor să nu întârzie un minut şi le sună în miez de noapte să le reamintească ce au de scris. Lasă-mă cucoană, în pace, acum dorm sau mă fut! Una nu i-a strigat asta. Claudette se ştia inteligentă, o apuca furia când întâlnea bărbaţi neinteresaţi de inteligenţa femeilor, îi găseşti pe toate drumurile. Era încântată că şeful ei era o femeie, chiar şi a dracului, era convinsă că doar pe calea asta o să reuşească în viaţă, îi înghiţea toate hachiţele. De fapt, credeau ele, n-apucase să i le cunoască pe toate.
La fast food mâncau o dată pe săptămână, când se întâlneau să-şi dea raportul una alteia despre tot ce mai făcuseră, cum stabiliseră cu ani în urmă. Li se părea că îşi continuă ”grupul de lectură” sau ”discuţia despre cărţi” din studenţie şi simţeau că aparţin unui grup select. Nu le păsa de reclama negativă de care erau pline ziarele în legătură cu fast food-urile, hipercalorii, glutamat, şunculiţe pe şolduri şi colăcei pe burtici. Era prilejul să se vadă şi să-şi spună ce le mai trecuse prin cap. Întâia oară când se întâlniseră, se nimerise ca uneia să-i fie foame, s-au oprit la prima terasă ieşită în cale şi au stabilit ca locul de întâlnire să rămână acelaşi mereu. Nici nu le trecuse prin cap să-l schimbe.
– Ca să ştiţi, le spusese Claudette, umplându-şi gura cu o bucată enormă de hamburger, de-abia mai putea vorbi, am o rubrică de sfaturi. Dialoghez cu cititoarele şi răspund la tot felul de întrebări.
– De unde ştii tu să răspunzi?
– Le spun ce-mi trece prin cap.
– Inclusiv despre sex? întrebase Tabita.
– Mai ales.
– Şi ele or fi încântate...
– Află!
În loc să le ofere amănunte despre revistă, Claudette întreabă:
– Mai luăm unul?
– Eşti nebună? Vrei să mă fac cât vaca? strigă disperată Tabita.
– Nu-mi pasă, spuse Claudette. Tot ce mănânc ard, nu se pune nimic pe mine. Sau dacă se pune ceva, mi-o trag cu unul şi dau totul jos.
Tabita râsese cu gura până la urechi.
– Suntem surori! zisese.
Începuse să facă şunci, dar n-a rezistat să-şi mai ia şi ea un hamburger.
– Aşa mă place. Zice că-i bine să aibă pe ce pune mâna, nu ca ştiucile schilave.
Denisa şi Angela erau ştiuci schilave, le spusese nu o dată. Amândouă se uitau cu oroare cum celelalte se îndopau. Niciuna nu înţelegea cum dădea Tabita numai peste bărbaţi care o voiau durdulie. Despre cel dinainte spusese la fel. Le povestea totul. Dar nu era nevoie să le povestească prea mult, îl vedeau şi ele, vlăjgan înalt de un metru nouăzeci, cu tendinţă să ajungă lat, uriaş şi cu burtă, oricât îşi strângea cureaua lată, cu părul înfoiat pieptănat pe spate, ca în interbelic, cum văzuseră în filme,
Errol Flynn, a strigat una,
ce Errol Flynn visezi, dragă?, Errol n-avea părul pe spate, aduce leit cu Moscopol, e şi ţigănos ca ăla,
sprâncene stufoase care se uneau deasupra ochilor ca un paravan, fălci înguste şi pete roşii pe faţa unsuroasă, dinţi neverosimil de albi, de actor, îl bănuiau că şi-i pusese pe ascuns, întotdeauna în costum marsala cu dunguliţe subţiri, ca orice om de afaceri respectabil, ar fi fost uşor să se spună că era eleganţa în persoană, proaspăt bărbierit mereu, o făcea de două ori pe zi, nu suporta să-i crească părul pe obraji, bărbie şi guşă. De fiecare dată când îl contrazicea cineva, petele din obraji i se înroşeau de parcă ar fi avut o boală contagioasă, dar se stăpânea de minune să înjure sau să dea cu pumnul cum părea să dorească. Ele au rămas înlemnite când Tabita le-a spus că pe restul trupului avea păduri de păr, nu mai puţin de un minut au râs dement,
cum adică păduri de păr?
Cum v-am spus, insista Tabita
şi atunci primul lucru care le-a venit în minte să i-l strige, toate deodată, a fost:
lasă-l!
Sunteţi nebune!
Tabita nu le-a zis când îi dăduse papucii, sau cine o făcuse, dar s-a întâmplat şi a fost primul dintre iubiţii părăsiţi despre care le-a mai vorbit o dată, îl atinsese criza, pierduse afacerea, nu mai umbla în costumele cu dunguliţe şi nici nu se mai bărbierea de două ori pe zi,
n-o să ne spui acuma că ţi-o fi şi milă de el? au apostrofat-o,
ea ofta înainte să dea pe gât două pahare cu gin, apoi încă două:
afurisitelor!
Apoi Tabita izbucnise în plâns, abia o ţinuseră să nu meargă sub fereastra lui şi să-i strige din stradă: Animalule! Animalule! Ştiu că eşti acolo! Plânsese o seară întreagă, băuse în neştire şi o căraseră cu greu toate trei în apartamentul ei. Unde mai rămăseseră până dimineaţa, înţepenite în fotolii şi pe canapea, s-o păzească să nu se sinucidă.
V-am cerut eu să rămâneţi cu mine? fusese replica ei când se trezise mahmură, înconjurată de trei femei nedormite. Îmi văd singură de grijă. Iar p-ăla, dacă-l întâlnesc, îl calc cu maşina!
Aşa au înţeles că el îi dăduse papucii.
O vreme nu le-a mai vorbit despre vreun iubit, doar se lăuda că se apucase de jogging. Dar n-a ţinut-o mai mult de două luni, în care e adevărat că slăbise vreo cinci kilograme, s-a oprit când a citit în ziare că mulţi maniaci ai joggingului cad seceraţi şi nimeni nu spune că e din cauza inimii muncite, pentru că s-a dezvoltat o industrie foarte profitabilă a fitnesului, care îi dă în judecată pe toţi care le zgândăre interesele, cum s-a şi întâmplat: ziarul era plin a doua zi de părerile contrare, doar că nu-şi cerea scuze pentru prostiile spuse mai înainte, însă Tabita luase hotărârea şi gata. De fapt, puţin îi păsa de ce scriu ziarele, pur şi simplu se săturase să alerge bezmetică cu noaptea-n cap, în timp ce lumea normală, zicea ea acuma, şedea sub plapumă. Şi chiar nu-i păsa de câteva kilograme pe care le lua în plus! Nu i-a spus decât Denisei că ajunsese să alerge înainte de ivirea zorilor, când oraşul era întunecos, se împiedica în crăpăturile trotuarelor, în denivelările ivite la tot pasul şi în rădăcinile copacilor întinse ca nişte şerpi care mistuiau adormiţi, trezea haitele de câini din amorţeala nopţii şi se repezeau după ea, i se făcuse frică, teribil de frică, plăcerea alergatului se topea în spaima care-i îmbrobona pielea. A fost destul să se lase de jogging şi peste noapte reîncepea să se dea grozavă la aşternut, dar n-o întreba niciuna cum ajunsese să creadă asta, de fapt toate se dădeau grozave la aşternut, în afara Denisei.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
