Ma amuza si nu incetez sa tot spun intamplarea cu iz anecdotic a lui Broostin: intalnind pe strada o fosta colega, un american se tot minuneaza de progenitura pe care aceasta o tine in brate: "Ce copil frumos ai", ii zice el, "Ah, asta nu-i nimic, sa-i vezi fotografiile", ii raspunde, convinsa si sincera, fericita mamica. "Realitatea nu mai conteaza in fata imaginii", este deviza lumii in care traim. Un adevar de care scriitorul roman pare a nu tine seama.
Am citit un reportaj rautacios al unei tinere despre atmosfera si imaginea oferite de Conferinta Uniunii Scriitorilor din Romania.
In primul moment, m-am indignat: oamenii scrisului, printre ei cativa mari, chiar foarte mari scriitori, minti stralucite capabile sa impuna unor generatii intregi idei si modele, defrisand zone ale omenescului ce-ar fi ramas intelenite fara operele lor, erau vazuti ca niste sclerozati, cenusii, cu figuri comune - de administratori de bloc sau de gospodine prafuite, zicea domnisoara -, cel mult cu niste rictusuri ciudate pe chip.
Eu nu-i vazusem deloc asa, in fapt cred ca nici nu ma uitasem la imbracamintea, la servietele, la chipurile lor civile. Le vedeam imaginea indusa de cartile lor, ii vedeam prin haloul creat de versurile, de personajele lor. Si, prin aceasta, se vedeau deosebiti, interesanti.
Nu realitatea sandalelor, pantofilor cu tocuri tocite, costumaselor sau camasilor ce nu se mai poarta de-o gramada de ani era importanta pentru mine. Cand mi-a mai trecut indignarea, mi-am dat seama ca si tanara avea partea ei de dreptate: dinspre ea, asa se vedeau scriitorii romani.
Pana la a ajunge la miez, intalnesti coaja, suprafata, iar suprafata nu arata deloc bine, apetisanta intelectual, datatoare de mare incredere. Nu spun o noutate cand afirm ca judecarea dupa normele comunului a unui scriitor este fie prostie, fie rautate.
Omul obisnuit, pus in fata unor evocari privitoare la oamenii deosebiti pe care i-a intalnit, cu care a fost coleg, nu-si va aminti decat acele intamplari care-i aseaza pe acestia in relatii de egalitate, daca nu cumva de inferioritate cu cei din jur: X era mic, pirpiriu si nu era primit la jocurile de grup, Y avea mereu camasi prea stramte etc. etc.
Judecat dupa normele comune, scriitorul nu are stea in frunte care sa-l faca rapid reperabil, sa-l detaseze printr-un semn exterior de ceilalti.
Nici semnele talentului nu se ivesc de la gradinita, asa cum se pot petrece in alte vocatii: ce pisici frumoase desena el, ce mai canta la serbarile scolare, ce frumos recita el etc. In fine, poate sub imperiul mitului romantic s-a perpetuat ideea poetului care sigur poate fi recunoscut pe strada: are el ceva aparte, o stranietate in mers, in priviri, care te face sa spui: "Iata poetul!". Bruscandu-ne, realitatea ne pune, dimpotriva, in fata un batranel blajin, nesigur, atent sa nu incomodeze pe cineva, un ins agasant sau prea arogant, o doamna ce nu mai da prea multi arginti pe feminitatea dumisale. Daca imaginea nu a luat-o inaintea realitatii, esti dezamagit, contrariat: acesta-i marele scriitor?! "Asta nu-i nimic, sa-i vezi imaginea", ar trebui sa fie rationamentul exact dupa care ar fi nevoie sa se ghideze cel care promoveaza scriitorul, mai ales scriitorul roman. Or, imaginea sa este scrisul sau.
In acelasi timp, dispretul afisat de multi scriitori pentru realitatea pe care o plimba pe strada, o duc la intalnirea cu publicul lor, este pagubos si denota un grad nu tocmai inalt de adaptabilitate si mobilitate spirituala. Sigur, el nu trebuie sa arate ca un prezentator de moda, dar nici nu sunt de acord cu tinuta, comportamentul, atitudinea de marginal al societatii.
Talentul este ceva nesigur, greu de cuantificat. In fata unui potential talent - adica a unuia nevalidat de timp sau de succesul imediat -, oamenii sunt reticenti si masoara omul, nicidecum artistul. Iar daca omul i se arata ca vrednic de dispretuit, cu greu se va apropia de opera acestuia. Ca in orice act public si pentru public, carisma poate fi drumul mai scurt catre cititor. Regretatul Mircea Nedelciu avea carisma, acum Mircea Cartarescu are carisma. Nu intamplator sunt si autori si de valoare, si de succes.
Scriitorul roman este deseori neatent cand iese in public. Iar publicul este si omul de pe strada care-l vede intr-o ipostaza sau alta. De aceea, i s-a cam dus buhul de boem si de neingrijit, de amator de petreceri bahice nesfarsite si de scandalagiu, de impostor sau farsor, de egotist si lipsit de adevarata simtire. Noi intre noi, citindu-ne si ingaduitori fiind cu viciile altora ca si cu viciile noastre, suntem dispusi sa credem ca multe dintre aceste tare sunt datorate stresului permanent in care traim, sensibilitatii necomune, schizofreniei - in sensul rupturii profunde care se produce in creator, supus tendintelor contrare dintre realitatea imediata si realitatea fictionala -, chiar credintei intime, desi neexprimate, ca nu suntem niste functionari ai vietii masurabili dupa normele obisnuitului. Ne credem protejati si cerem ingaduinta in numele a ceea ce suntem ca scriitori. Uneori primim aceasta investitie de incredere si ingaduinta, alteori - nu. Pentru ca sunt oameni care ne citesc si sunt oameni care nu ne citesc. Da, dar ar trebui sa-i convingem mai ales pe cei ce nu citesc. Fie si din simplul motiv ca ei sunt mult mai multi!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
