Ziarul de Duminică

In familie

In familie

Cristian Sofron, Virgil Ogasanu si Andreea Macelaru Sofron in Un pensionar fatal de A. Galin ("Nottara")

06.06.2008, 19:44 46

Si daca, in cazul scenografului, chestiunea este relativ usor de limpezit (fiind evident ca infatisarea piesei si a actorilor depinde de "ochiul" cuiva anume), rolul exact al regizorului intr-un spectacol ramane, pentru cei mai multi, perfect enigmatic. Am incercat odata sa explic cuiva cam ce face un regizor: partea strict tehnica (ilustrata de traducerea literala a termenului frantuzesc metteur en scene - punator in scena) i s-a parut interlocutorului clara si... explicabila, dar cand am ajuns la delicateturi, la abilitatea (si posibilitatea) regizorului de a transforma, de pilda, comedia in tragedie si invers, conversatia a intrat in zona absurdului; persoana nu pricepea, pur si simplu, de ce ar dori cineva sa procedeze astfel, necum cui i-ar fi asta de folos. "Pai de ce sa faca o tragedie daca scriitorul a scris o comedie? Da' daca eu stiu piesa dinainte si-mi dau seama ca nu-i asa cum mi-o arata el, pot sa-mi cer banii inapoi la casa? Ori sa-l reclam la OPC?" Desigur, nu am incurajat o asemenea atitudine radicala. Dar nici nu m-am putut impiedica sa ma gandesc ca, uneori, ar fi o solutie...
Acest gand urat m-a vizitat de cateva ori in timpul spectacolului cu Boala familiei M de Fausto Paravidino, montat de Radu Afrim la Teatrul National din Timisoara. E drept, aici m-am aflat intr-o situatie speciala, intrucat piesa tanarului autor italian (scrisa in 2000, cand Paravidino avea 24 de ani) a trecut din limba ei in limba noastra prin mine; ca traducator, stiam textul pe dinafara si, fara indoiala, imi facusem deja propriul spectacol in timp ce lucram. In aceste conditii, am apreciat din toata inima "ambientarea" montarii intr-o hala dezafectata, pe care scenografa Velica Panduru a asternut-o cu pamant si frunze, "plantandu-i" intreaga suprafata cu mesteceni nostalgici (un decor superb!), precum si rezolvarea catorva momente de intens dramatism din istoria acelei familii deopotriva banale si neobisnuite. Totusi, nu am inteles deloc de ce Radu Afrim a preferat sa "citeasca" personajul tatalui intr-o cheie (grotesca) total diferita de restul lecturii - si nici ce avantaj a obtinut de aici spectacolul (in afara de interpretarea si mai grotesca a lui Ion Rizea). Acesta e un singur exemplu; ar fi inca destule, dar las diagnosticele mai amanuntite pe seama unor privitori mai putin implicati. Ii numesc doar, cu simpatie, pe ceilalti actori: Claudia Ieremia, Eugen Jebeleanu, Malina Manovici, Colin Buzoianu, Victor Manovici.
Dimpotriva, nu cunosteam in prealabil piesa Retro de Aleksandr Galin, jucata de Teatrul "Nottara", in regia lui Tudor Tepeneag, sub titlul Un pensionar fatal (traducerea: Nicolae Munteanu). Din frecventarea altor texte ale autorului rus nascut in 1947 si socotit unul dintre cei mai interesanti dramaturgi contemporani din fosta Uniune Sovietica - Stele in lumina diminetii, Auditia, Sorry s-au montat si la noi - as spune ca, la fel ca si "colegul" italian pomenit mai inainte, Galin calca oarecum pe urmele lui Cehov prin stiinta de a imbina neasteptat - o imbinare plina de surprize si nascatoare de emotie - hazul si tristetea, ca si printr-o sensibilitate speciala pentru sublimul si ridicolul din om. Sunt trasaturi - de stil, dar si de personalitate - ce se regasesc si in aceasta piesa despre batrani si batranete, despre batranete in conflict (nu intotdeauna antagonist...) nu doar cu tineretea, ci si cu sine insasi, ba chiar si cu viata. Din cat mi-am putut da seama, regizorul a intuit corect esenta textului si "sunetul de fond" pe care ar fi trebuit sa-l aiba spectacolul si pe care jocul protagonistului Virgil Ogasanu il lasa sa razbata, in general fara accidente, spre sala; ceva, insa, nu a functionat in colaborarea directorului de scena cu echipa, astfel incat evolutia Ancai Bejenaru ("pe rol" e si Camelia Zorlescu, pe care nu am vazut-o), a Ruxandrei Sireteanu si a Andei Caropol, a lui Cristian Sofron si a Andreei Macelaru Sofron, desi satisfacatoare in ansamblu, nu produce senzatia de implinire, de armonie si coerenta ce este, intotdeauna, marca operei implinite.
Am avut aceasta senzatie, in schimb, cam pe tot parcursul spectacolului cu Regina frumusetii din Leenane de Martin McDonagh, recenta premiera a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti, in regia Andreei Vulpe. Piesa tanarului autor irlandez (nascut in 1970) decupeaza, la randul ei, o "felie" din viata unei familii alcatuite dintr-o mama decrepita (ori vicleana?) si o fiica profund complexata (ori nebuna?); relatia dintre cele doua femei, o relatie de dragoste-ura imposibil de transat altfel decat prin moarte, produce un numar de situatii complicate, puternice, carora interventia celor doi barbati "secundari" le multiplica, de altminteri, nuantele.
Descifrarea atenta a acestor nuante este punctul forte al demersului regizoral - dar si al celui actoricesc, astfel ca, sprijinindu-se pe excelenta traducere semnata de Cristian Juncu si pe frumoasa scenografie imaginata de Dan Titza, regizoarea Andreea Vulpe si actorii Oxana Moravec (fiica), Lucia stefanescu Niculescu (mama), Ioan Coman si Bogdan Farcas creeaza, impreuna, un spectacol viguros, inteligent, miscator si inspaimantator deopotriva, adica un spectacol bun.
De unde se vede ca regizorul are destule de facut intr-un spectacol. Oricum, si altceva decat sa se razboiasca fie cu piesa, fie cu interpretii ei.

AFACERI DE LA ZERO