Inima Europei este eleganta si moarta, spunea un poet sloven, ajungand la Paris acum 30 de ani. Dar de ce sa te multumesti cu inima unui loc stralucitor, ce are atatea de oferit, mi-am spus pe cand coboram din avion, avid de fiecare maruntis care-mi iesea inainte, ca doar ajunsesem in Franta pentru care atatea carti si filme ma pregatisera...
Fireste ca aveam sa ma lecuiesc, simtindu-ma intr-un fel ca un sarantoc orgolios din Orient, si totusi am muscat cu pofta din inima aceasta a Europei, atata cat mi-a fost ingaduit, poate nu mai putin decat lui Tomaz Salamun (marele poet sloven caruia ii apartine versul citat la inceput) in 1978. Inima Frantei nu mi s-a parut chiar moarta, desi astazi metropola nu traieste efervescenta culturala a altor cateva capitale europene, printre care (in primul rand) Berlinul. Dar ce am simtit a fost departe de savorile unei delicatese: a fost gustul unei tarte pline cu nisip, al unui hamburger impachetat in catifea neagra.
Pe 27 martie 2007, La Gare du Nord, realitatea unei stari de tensiune vecina cu panica a dat peste mine cu viteza unui camion pe autostrada A3, acolo unde am si vazut cateva zile mai tarziu un accident grav. Realitatea unei lumi care a cam luat-o la vale - sau care, spun unii, sta pe un butoi de pulbere. Un eveniment de o gravitate moderata (o revolta de cateva ore provocata de agresarea unui tanar congolez recalcitrant de catre fortele de ordine de la metrou) mi-a aratat cat de putin pregatit eram pentru a cunoaste o tara in cultul careia am crescut, dar despre care nu stiam mai nimic. Socialul pur si dur, simplu si rapid ca pumnul unui boxer care te izbeste in plex, m-a derutat si m-a facut, pentru o vreme, sa ma simt confuz si lipsit de repere.
Desigur ca citisem si vazusem la televizor cum periferia pariziana a stat treaza mai multe saptamani si cum au fost incendiate mii de vehicule (o metafora, aceasta, pentru furia nenumaratilor marginalizati ai unei societati ce traieste in viteze - poate chiar si in epoci - diferite, de la un cartier la altul)...
Casca-gura prins la momentul nepotrivit in locul nepotrivit, nu am putut decat sa privesc, panicandu-ma si eu, cu gesturi molatice si lipsite de hotarare, neputandu-ma smulge de la spectacolul infiorator in mijlocul caruia nimerisem, uluit cum eram de vociferarile multimii scoase din minti pentru mai nimic, de duritatea exagerata a unui aparat politienesc temator-exaltat. Ceea ce era poate un fapt relativ firesc - in contextul ciondanelilor dintre candidatii pentru apropiatele alegeri, dreapta ministrului de interne Sarkozy parand ca alimenteaza mai mult decat stinge nervozitati si temeri - capatase dimensiunile unui cosmar. Mai ales ca Gare du Nord nu e chiar Gara de Nord din Bucuresti, ci gara cea mai tranzitata a Europei. Un loc in care poti usor sa te pierzi, un mic orasel in sine, unde un prozator poate nascoci nu putine povesti, cu atatia oameni si atatea destine care se intalnesc si se-ntrepatrund fara incetare.
Oricat as fi incercat sa nu literaturizez, sa prezint obiectiv, cu raceala, invalmaseala de la Gare du Nord (nu mai mare, la o adica, decat cea de la Salon du Livre, pentru care am si mers la Paris), mi s-a parut atunci ca as fi schimbat totul. Nu am vrut sa falsific ecoul pe care acel moment l-a avut in mine - si inca il mai are. Si m-am intrebat de atunci in ce masura, dincolo de diversele formari si deformari culturale pe care le suportam, toate istoriile pe care le stim, toate lucrurile pe care le-am citit nu actioneaza tot ca niste lentile deformatoare, cand noi am crezut tocmai ca ne vor arata pana la urma chipul realitatii adevarate.
Si totusi, adunand cum putem aceste fragmente dintr-un mare puzzle nerezolvabil, oare nu aratam acea credinta care, spunea Hugo von Hofmannsthal, "ar putea sa traga dupa sine toate celelalte"?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
