• Leu / EUR4.7480
  • Leu / GBP5.4269
  • Leu / USD4.1981
Ziarul de Duminică

INTERVIU/ Radu Mihăileanu: „Actorii români sunt cei mai buni din lume!”

INTERVIU/ Radu Mihăileanu: „Actorii români sunt cei mai buni din lume!”
Am văzut "Concertul" lui Radu Mihăileanu (foto: Mediafax) in luna noiembrie a anului trecut, când filmul abia se lansase in România. Din sala plină, probabil că jumătate nu auzise până atunci de regizor; cam un sfert credea că a venit să vadă un film in limba română; iar restul rătăciţilor vorbeau despre cât de plictisitoare sunt filmele franţuzeşti. Insă la secvenţa finală, cea a Concertului pentru vioară al lui Ceaikovski, in sală s-a lăsat tăcerea. La sfârşit, după ultimele acorduri, o fată din primele rânduri a inceput să aplaude zâmbind, odată cu publicul din film - şi s-a intrerupt la fel de brusc, probabil teribil de ruşinată: locul aplauzelor este in sălile de concerte, nu in cele de cinema. Dar Radu Mihăileanu a realizat ceea ce mulţi regizori români nu au reuşit incă: o sală intreagă de cinematograf rămăsese fără cuvinte, după ce in timpul filmului râsese in hohote, oftase, tresărise şi comentase in şoaptă. Dacă stau bine să mă gândesc, in "Concertul" chiar există o replică in care unul dintre personaje spune: "Nu sunt bune cuvintele, nu sunt folositoare". De la Radu Mihăileanu am avut insă parte de multe cuvinte. L-am prins intre două plimbări, in holul hotelului unde era cazat, la sfârşitul lunii martie, când venise in România pentru decernarea Premiilor Gopo. "Concertul" a plecat de la Gopo cu patru din cele opt premii la care a fost nominalizat, printre care Premiile pentru cel mai bun montaj şi pentru cea mai bună muzică originală.
- Care sunt lucrurile pe care trebuie să le faceţi, de fiecare dată când veniţi in ţară?
- Intotdeauna când mă intorc in România mă lovesc de problema timpului. Aş vrea să am suficient timp să imi văd toţi prietenii, toată familia şi chiar să am puţin timp să mă plimb. Asta imi place mie să fac când mă intorc in ţară, să mă plimb pe străzi, eu cu mine, să privesc in jur, să ştiu că nu am altceva de făcut decât să umblu!
- Acum v-aţi plimbat?
- Am avut astăzi un piculeţ de timp să mă plimb eu, cu mine insumi, singur, prin Bucureşti, ca in timpurile vechi, când eram mai tânăr şi când stăteam aici, in Capitală. Am pornit de la Piaţa Amzei - am inceput de acolo pentru că in zona aceea stăteam eu, intre Magheru şi Dacia - şi am fost până la Teatrul Evreiesc, incet-incet, pe jos; iar după aceea m-am intors aici, la hotel, tot pe jos. Deci a fost un voiaj scurt, până una-alta, dar superb!
- "Concertul" a prins foarte bine la publicul român. Vă aşteptaţi să aibă un asemenea succes când incă era in stadiu de proiect?
- Nu mă aşteptam şi nu e bine să te aştepţi vreodată ca un film să meargă. Noi facem filmul pe care il vrem, cum il vrem! Visăm după aceea, visăm, da, pentru că facem filme pentru public, nu facem filme pentru noi inşine sau pentru familie! Dar, după aia, filmul e o magie si o surpriză continuă! Nici nu ştim dacă actorul se scoală dimineaţa bine sau nu, dacă va fi bine la scenă, dacă noi vom avea inspiratie… Din fericire, in România a fost atât de bine primit de public! Dar şi in lumea intreagă este foarte apreciat, de exemplu in Japonia, deja publicul i-a acordat un mare premiu la un festival. Şi am văzut acolo japonezii plângând, ei, care niciodată nu vor să işi arate emoţiile! Deci este o poveste nemaipomenită! Şi in Romania, e-mailurile care mi se trimit sau chat-urile pe Internet sunt incredibile!
- Cum e publicul român, care e particularitatea lui?
- E călduros şi asta mie imi place! E călduros, rămânând intelectual, dar nu intelectual greoi! Adică sunt oameni cultivaţi, dar călduroşi şi işi dau sentimentele uşor! Ceea ce scriu ei pe Facebook sau pe Internet e nemaipomenit, sunt nişte cuvinte care merg drept la sufleţel şi imi fac bine. Şi mulţi mă cer chiar ca prieten pe Facebook, dar nu pot să ii accept pe toţi, vă daţi seama, Facebook-ul meu ar exploda! Dar aşa, ii accept pe mulţi, chiar dacă ii cunosc, chiar dacă nu, la intâmplare. Şi oamenii aceştia imi trimit dup-aia nişte mesaje incredibile!
- In "Concertul" aţi lucrat cu actori francezi, ruşi şi români…
- Am spus, de mai multe ori, că actorii români sunt cei mai buni din lume! Bine, am gustat acum, un pic, şi actorii ruşi, care nu-s răi nici ei! Dar venim cam de la aceeaşi şcoală! Bine, in România, avem un mic avantaj, că venim şi de la şcoala rusească, adică de la şcoala rusească poloneză din est, care erau unele dintre şcolile cele mai puternice de teatru, dar suntem şi latini, adică ne-am inspirat şi destul de mult de la italieni, de la Comedia del Arte şi de la Moliere, deci avem o şcoală foarte puternică! Se vede, când lucrăm cu actorii români: avem foarte puţin de apăsat pe nişte mici butonaşe acolo! Deci direcţia de actor din partea unui regizor este foarte micuţă in cazul actorilor români, că ei ştiu totul dinainte şi ne oferă posibilităţi incredibile şi foarte subtile! Ceea ce e câteodată mai greu cu unii actori din Vest, unde şcoala e, din păcate, mai simpluţă! In România sunt o groază de actori cu care am lucrat şi care sunt nemaipomeniţi: Vlad Ivanov, care e un geniu şi care, intre noi, e cel mai mare dansator din lume, ceea ce nu se ştie - dacă vă duceţi cu el la ceaiuri sau in discotecă, ăsta dansează tot! Mare actor, mare, poate face orice! Deci in "4, 3, 2" e incredibil de rău, la mine face comedie, la Corneliu (Porumboiu, n.r.) face intre cele două - e imens! Poate unul dintre cei mai mari in România de azi! Răzvan Vasilescu este un geniu, Mişu Călin, Luminiţa (Gheorghiu, n.r.) e incredibilă, Maia Morgenstern, sunt o groază! Pe timpuri, cu Beligan am lucrat, Morar era incredibil, Dinică, incredibil! Maria Dinulescu e incredibilă, fata asta va fi una dintre cele mai bune actriţe din lume! Are energie, are subtilitate, are tot! Imi cer iertare, dar pe actorii tineri, din telenovele, nu prea ii ştiu. Nu inseamnă că telenovela e vulgară sau că trebuie privită cu un ochi mai desconsiderator. Sunt sigur, ca peste tot in lume, că uneori unii mari actori debutează in telenovele!
- Acum vă văd foarte calm. Totuşi, cum se lucrează cu dumneavoastră? Deveniţi un om nervos, un căpcăun cu actorii, ţipaţi la ei?
- Se zice că sunt un dictator, pe undeva! Adică ştiu ce vreau şi până nu-l obţin, nu mă las! Dar nu mă las cu duioşie, când se poate! Când nu se poate, trebuie să pun o mănuşă de piele intr-o mână mai tandră! Bineinţeles, incerc intâi totul prin discuţii, prin duioşie, prin idei intelectuale. Regizorul este, totuşi, un căpitan de vapor care trebuie să ducă trupa şi psihologic, şi tehnic! Dar dacă intr-o situaţie ne rămâne jumătate de oră de filmare şi avem trei cadre foarte importante de făcut iar unii dorm, trebuie să ii trezesc: ăsta e destinul! Niciodată insă nu cred că un film este mai important decât o viaţă! Asta e limita pe care o am in creierul meu: niciodată nu voi incerca să manipulez un actor in acest fel sau să ii cer ca viaţa lui să fie in primejdie! Au fost, totuşi, momente de sublim, unde te intrebi, psihologic, dacă ai dreptul să impingi actorul mai departe, să il manipulezi ca să scoţi tot ce e mai bun din el! Şi iţi răspunzi că da, că trebuie să faci asta! De exemplu, cu Melanie Laurent, la "Concertul", in scena din concert, de la sfârşit, a trebuit să o imping un pic mai departe, ca miracolul să existe in ochii ei! Şi aici am trişat un pic: convenţia era ca la fiecare 30 de secunde să dau stop la cameră, să tai, pentru ca ea să işi aducă aminte mişcările de la vioară şi interpretarea melodiei. Insă, văzând că ştia foarte bine să cânte la vioară, am intrebat-o pe profesoara ei: "Crezi că ştie, dacă nu tai timp de şase-opt minute, să cânte in continuare, fără să ii spunem că vom face asta?" Pentru că ştiam că muzica avea să o incarce mai mult - tăind la fiecare 30 de secunde, prea revenea pe pământ şi se vedea asta. Adică nu putea să zboare aşa cum voiam eu să zboare, să se inalţe! Şi ştiam că muzica o va inălţa, dacă va uita că trebuie să spunem "Stop!" la fiecare 30 de secunde. Aşa că am făcut acest experiment: in primul rând nu am tăiat timp de vreo şase-opt minute; iar in al doilea rând, inainte de a spune "Acţiune!" i-am zis o chestie secretă, intre noi doi, la ureche, despre care ştiam că o să o emoţioneze şi o s-o destabilizeze in bunul sens al cuvântului. Şi a fost sublim! După opt minute, când am tăiat, Melanie aproape că a căzut, şi-a pierdut firea, bineinţeles am prins-o in braţe şi am auzit-o spunând că niciodată nu a trăit o asemenea transă de fericire! Mi-a spus că şi-a pierdut conştiinţa, nu ştia unde era, era ca un drog puternic, unde muzica, actorii, spectatorii, orchestra, plus ce i-am spus eu inainte, toate acestea au invăluit-o, au innebunit-o! Iar ceea ce a apărut pe ecran a fost suma tuturor acestor elemente. Ştiam că, aşa cum se spune in engleză, eram "borderline", că mergeam pe o muchie de cuţit, că s-ar putea să o destabilizez prost. Dar o urmăream! Până la urmă, asta este responsabilitatea regizorului, eu aveam ochii pe ea şi ştiam că, dacă se duce intr-un nivel rău, trebuie să tai şi să o salvez!
- In "Concertul" l-aţi cooptat şi pe Căliu, de la Taraful Haiducilor din Clejani.
- Căliu e un geniu! Bine, eu ii urmăresc pe cei de la Taraf de Haidouks incă din 1992! Este poate cel mai mare grup ţigănesc din lume, colindă lumea intreagă, iar eu şi Căliu ne-am imprietenit acum mult timp! Eu i-am spus lui: tu o să joci in filmul meu! El nu mă credea. Insă am făcut un test cu el, pe video, şi a fost nemaipomenit! Am avut insă o mare problemă, pentru că el in viaţa lui nu cântase muzică clasică. Aşa că am luat o profesoară cu care s-a antrenat nebuneşte timp de trei luni de zile! El nu citeşte muzica, a invăţat muzică după ureche, ca orice ţigan, a invăţat de mic, pentru că a avut vioara in mână de la un an. "Capriciul" lui Paganini este enorm, este foarte greu, iar camera era numai pe el, la Ceaikovski era in spatele lui Melanie Laurent, deci mult in cadru, aşa că a trebuit să inveţe şi Ceaikovski, care era foarte greu, el fiind vioara intâi, nefiind solist. Insă a fost nemaipomenit! In trei luni, la Bucureşti, a invăţat tot, după ureche şi uitându-se la degetele ei - nu pe note, pentru că, in continuare, nu citeşte notele! Este un tip extraordinar şi un mare actor, iar ceea ce nu ştie el este că il iubeşte camera. El are o faţă pe care camera de filmat o absoarbe intr-o manieră extraordinară!
- Am inţeles că multe dintre filmele dumneavoastră sunt inspirate din fapte reale, din poveşti adevărate.
- Filmele mele sunt inspirate din poveşti adevărate. Eu am o pasiune mare, care e drogul meu: călătoresc mult. Poate pentru că pe vremea lui Ceauşescu, inainte, stăteam toţi intr-o inchisoare şi nu puteam ieşi dintre aceşti patru pereţi care erau frontierele noastre. Eram foarte bine in România, dar visam să mergem să ne intâlnim cu alţi oameni, cu alte culturi, alte identităţi. De asta, călătoriile sunt drogul meu. In călătoriile astea, care de multe ori sunt călătorii de promovare ale filmelor mele, mi se intâmplă ca oamenii să vină la mine să imi vorbească despre film, dar ştiu că după jumătate de oră or să obosească. Şi atunci or să inceapă să imi povestească viaţa lor. De multe ori s-a intâmplat să mă regăsesc in nişte locuri insolite. Să vă dau un exemplu: in Africa de Sud am fost intr-un township, care inseamnă un cartier de la marginea oraşului, foarte sărac, unde am făcut o proiecţie şi după aceea am intâlnit nişte oameni excepţionali. Foarte săraci, dar excepţionali! Şi am auzit nişte poveşti incredibile. Deci de multe ori, eu pornesc de la asta: de la o poveste pe care am auzit-o. Şi după aceea fac alte relaţii in imaginaţia mea şi incep să scriu. Unele poveşti se pierd pe drum, pentru că poate nu sunt destul de puternice pentru a deveni film şi nu vreau să plictisesc pe unii spectatori cu ele; altele mi se par atât de puternice, că mă consider uneori numai un simplu trecător care absoarbe o poveste, pe care o trece prin filtrul propriu şi apoi o transmite celorlalti. Sunt un simplu mijlocitor. Insă de multe ori, se intâmplă să nu filtrez complet şi să mai scap, in film, şi multe din poveştile mele personale. Le amestec cu poveştile celorlalţi şi din amestecul ăsta omogen ia naştere noul film. In "Trăieşte!" e foarte evident, e povestea unui mic etiopian pe care mama il trimite in Israel, invăţându-l să le spună tuturor că este evreu! Ei bine, la un moment dat, şi eu am decis să plec din România şi să mă rup de cultura mea, de prietenii mei. Am plecat din România şi am ajuns in Franţa, unde eram la fel de străin şi de dezrădăcinat cum a fost acest copil negru in Israel, unde toţi erau străini, nu-l inţelegea nimeni, nici cultura lui, nici identitatea lui. Şi el a trebuit să găsească in sinea lui un pod intre ceea ce era el şi ceilalţi. Eu aveam 22 de ani pe atunci, deci nu eram un copil. La 22 este, pe de o parte mai uşor, că ai o maturitate; pe de altă parte, este mai greu, pentru că eşti mai puţin permeabil. Un copil se adaptează mai repede, şi la o limbă nouă, şi la tot; la 22 de ani e mai greu, că ai deja nişte baze şi eşti mai rigid.
- A fost greu să vă lăsaţi familia, să lăsaţi tot şi să plecati din România?
- A fost greu, greu să imi las şi familia, şi prietenii. M-am izbit de un fel de perete care, de fapt, era imaginar. Nu era vina francezilor că acel perete exista; ei erau francezi, nu era ca şi cum m-ar fi aşteptat pe mine cu braţele deschise. Eu ştiam limba franceză aproximativ, o ştiam din lecturi, pentru ca tatăl meu a tradus operele lui Jules Verne sau Sartre in România, aşa că eram inconjurat de cărţi in franceză. Am fost doi ani la un liceu francez, aşa că ştiam un pic limba, dar niciodată nu o vorbisem cu adevărat. Aşa că atunci când am ajuns, parcă veneam de pe o altă planetă: franceza mea nu o inţelegeau deloc! Chiar acest lucru l-am transpus in filmul "Concertul": unul dintre ruşi vorbeşte franceza complet anapoda - aşa vorbeam eu, de fapt, vorbeam o franceză din secolul XIX, arhaică, o franceză pe care ei nu o mai vorbesc deloc: limba franceză a evoluat intr-un secol şi jumătate. Aşa că, atunci când am ajuns pentru prima oară in Franţa, eram decalat complet. Şi, mai ales, eram decalat in creierul meu! Eu veneam dintr-o societate foarte prietenoasă, pentru că dictatura ne-a impus o chestie superbă: eram foarte strânşi, eram foarte prietenoşi unii cu alţii, pentru că atâta aveam: sufletul nostru şi sufletul celui de lângă noi. In Franţa, insă, ei aveau alte distracţii: prietenia avea locul ei, dar nu era atât de sus pe cât consideram eu că ar trebui să fie. Iar eu muream, că in Franţa nu exista energia pe care o ceream eu, această energie a prieteniei! Ăsta a fost primul meu mare obstacol, pentru că eu eram obişnuit să dau mult, dar şi să cer foarte mult, in acelaşi timp. Iar ei nu puteau să imi dea atât, aşa că imi lipseau mult cei de acasă. Aveam o iubită, aveam prieteni şi imi lipseau foarte mult, nu puteam să comunic cu ei! Am lăsat-o pe iubită in România, nu aveam incotro, trebuia sa fug!
- De ce "trebuia"?
- Pe timpul acela, in România, devenisem un pic cam nebun! Aveam o trupă de teatru pentru care scriam eu piesele, care erau un pic cam primejdioase. şi asta pentru că eu scriam piese care se intâmplau in secolul XV in Anglia, dar acolo existau, mereu, un rege şi o regină, amândoi un pic cam nebuni, care semănau foarte bine cu Ceauşescu şi nevastă-sa. Securitatea a inceput să se prindă, mai ales că jucam intr-o manieră ilegală. Trupa mea nu era legală, aşa că jucam in amfiteatrele din facultăţi. Securitatea a inceput să mă urmărească, să imi vorbească, aşa că la un moment dat trebuia să o şterg! Ştiam că, având caracterul meu, un pic cam revoltat, având acest caracter pronunţat politic in toate piesele mele, ştiam că voi termina prost. Chiar şi tata mi-a zis: "Tu pleacă, altfel o să ajungi in inchisoare sau nebun!" Aşa că a trebuit sa plec! Mai ales că mă sufocam! Mă sufocam pentru că nu puteam să exprim ceea ce gândeam. A trebuit sa fug!
- Vi se intâmplă câteodată să mergeţi in sălile de cinema şi să vă urmăriţi filmele, fără să ştie cei din sală că sunteţi acolo?
- Nu, nu vreau să imi văd filmele! Când sunt proiecţii, avanpremiere şi sunt obligat să mă duc, mă uit la inceput un pic, ca să văd dacă sunetul şi imaginea sunt de calitate bună. Dar şi atunci imi spun: "De ce te zbaţi atât de mult, nu o să poţi tu să controlezi asta in toate sălile din lumea intreagă!" Şi vin apoi cu cinci minute inainte de finalul filmului, ca să intru in ambianţa lui, să imi amintesc despre ce se vorbeşte, pentru că după aceea trebuie să răspund intrebărilor publicului. Nu vreau să mă mai uit la filmele mele, pe de o parte pentru că risc să descopăr defecte enorme şi incep să imi spun: "Aoleu, aici ar fi trebuit să fac aşa şi pe dincolo!" şi pe de altă parte pentru că, in acest timp, eu scriu noul film şi ştiu că trebuie să mă detaşez complet de cel de dinainte, ca să nu reproduc nimic, să nu incep să cred: uite, asta a mers, scena asta, tipul ăsta de regie, tipul ăsta de scriitură, hai să o reproduc. Asta este cea mai mare greşeală a oricărui regizor sau scenarist. Noi incercăm mereu să facem ceva nou, aşa că trebuie să ne desprindem complet de ce ne-a plăcut sau de ce suntem legaţi sentimental. De asta nu vreau să imi mai văd filmele!
După interviul cu Radu Mihăileanu, am mers să mai văd o dată "Concertul". Voiam să il văd prin prisma poveştilor spuse de regizor - dar, mai ales, voiam să revăd momentul in care Melanie Laurent cântă la vioară in concert, in scena de la sfârşitul filmului, când Mihăileanu nu a vrut să spuna "Stop" la fiecare treizeci de secunde, aşa cum era convenţia, ci a vrut să o impingă pe actriţă mai departe şi mai departe. Şi, in timp ce ea cânta la vioară cu lacrimi in ochi, eu mi-l imaginam pe regizor şoptindu-i profesoarei de vioară a Melaniei: "Să o mai lăsăm incă zece secunde… şi incă zece secunde… şi poate incă un minut… hai să nu tăiem acum… să o mai lăsăm câteva secunde in plus!"

A, şi l-am găsit, bineinţeles, pe Facebook. Unde este incredibil de activ!

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7480
Diferență: 0,1667
Ieri: 4.7401
Azi: 4.1981
Diferență: 0,313
Ieri: 4.1850
Azi: 5.4269
Diferență: 0,3217
Ieri: 5.4095
Azi: 4.1805
Diferență: 0,2206
Ieri: 4.1713