Un sfert de secol de la căderea comunismului...
Opt cuvinte, atât de grele în alăturarea lor încât a le adăuga vreun comentariu poate părea aproape o impietate.
Din păcate, nu este aşa. Cel puţin două lucruri trebuie spuse.
Primul, oarecum mai de suprafaţă, priveşte felul în care este celebrată în România această aniversare (despre cât şi pentru cine e cu adevărat o sărbătoare – puţin mai jos). La ora la care scriu aceste rânduri este încă timp, destul timp, pentru ca dezamăgirea mea să fie contrazisă. Doamne, ajută să fie aşa, dar am serioase îndoieli. Deocamdată, singurul lucru despre care am aflat a fost o conferinţă la care au participat foşti şefi de stat din Europa de Est, manifestare care însă a avut câteva serioase probleme de credibilitate. N-am reuşit să găsesc nicăieri o listă a tuturor participanţilor, dar din ştirile de presă am rămas cu impresia că, deşi s-a păstrat un moment de reculegere în memoria luptătorilor din Decembrie 1989, reprezentanţii acestora au lipsit – şi în orice caz nu erau pe lista vorbitorilor; în al doilea rând, n-am văzut acolo reprezentanţi ai anticomunismului ante-decembrist din societatea civilă, disidenţi, oameni care s-au opus, care au riscat, care au suferit; o parte dintre foştii şefi de stat prezenţi la conferinţă, chiar dacă au contribuit, în felul lor, la căderea comunismului, sunt totuşi mult sub nivelul de merit al celor pomeniţi anterior (bine măcar că n-a fost prezent Ion Iliescu!); desfăşurarea conferinţei, în sistem practic închis, la Palatul Parlamentului, în – scuzaţi – bârlogul unei instituţii total compromise şi intens dezavuate de concetăţeni, e departe de-a fi fost o idee fericită; în fine, despre autoritatea lui Emil Constantinescu de a organiza o asemenea dezbatere vă las pe dvs. să o apreciaţi.
Tare mă tem că restul celebrărilor oficiale – dacă vor mai exista! – vor fi de aceeaşi natură: rezervate elitelor, cu invitaţii în plic, solemne şi foarte, foarte departe de public. Nu prea văd, la Bucureşti, ceva similar emoţionantei sărbători în stradă de la Berlin, la aniversarea căderii Zidului...
Nu aştept nimic de la Parlament, nici de la Guvern, iar Preşedinţia e în tranziţie. Aş aştepta ceva de la Academia Română, dar nu are putere organizatorică.
Speranţele principale se îndreaptă spre societatea civilă, spre organizaţiile de revoluţionari, spre ONG-urile cu activitate în domeniul drepturilor omului, spre toate organizaţiile şi persoanele al căror anticomunism este în afară de orice dubiu, în special oamenii care chiar au contribuit la căderea comunismului, şi nu în ultimul rând spre presă şi spre spaţiul virtual al reţelelor sociale.
Haideţi să nu lăsăm această sărbătoare extraordinară pe mâna „gulerelor albe”! Cu doar câteva săptămâni în urmă, strada a arătat ce forţă are, mobilizată inclusiv şi în special pe Internet. E sărbătoarea noastră, nu a lor.
Mai ales că unii dintre ei nici nu se bucură foarte tare că a căzut comunismul... Toţi cei care eram adulţi în Decembrie 1989 avem, pe ici, pe colo, reziduuri de mentalitate comunistă, dar la unii nu sunt pe ici, pe colo, ci îi domină cu totul! În plus, din cauza capitalismului de cumetrie – dar şi multor altor factori, cum ar fi că nimănui nu-i place să recunoască a fi trăit prosteşte şi în laşitate – ne confruntăm cu un val de nostalgie a epocii ceauşismului.
Cei care nu se simt nostalgici sunt cei care trebuie şi pot să transforme 22 decembrie 2014 în sărbătoarea care ar trebui să fie. Îndrăzniţi! Fiecare după puteri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
