• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Ioan Glodariu (III): Cum se ascute un topor dacic

Ioan Glodariu (III): Cum se ascute un topor dacic

Sunt multi cei care idealizeaza meseria de arheolog, visand numai si numai la descoperiri senzationale. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Profesorul Ioan Glodariu, de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, care a sapat aproape jumatate de secol in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei, povesteste despre satisfactiile, dar si despre vicisitudinile vietii de santier. In mijlocul pustietatii, arheologul este singur cu gandurile si cu sperantele sale, intr-un dialog nerostit cu inaintasii, a caror tacere de milenii incearca sa o tulbure. (Radu Constantinescu)

Pe santierele arheologice am lucrat si cu angajati ocazionali, si cu sateni. Am fost in Maramures, in Bistrita, in sudul Transilvaniei, am sapat la Fagaras, la Comana de Jos, la Sercaia; peste tot oameni harnici, care doreau sa mai castige un ban de la sapaturi. Numarul muncitorilor intr-o campanie depinde de nevoile santierului respectiv, de banii pe care ii ai si de varsta lucratorilor. La Sarmizegetusa aveam, de regula, 60-80 de muncitori, cu 4-5 arheologi, plus studentii, invatacei cum am fost si eu la inceput. Arheologul supravegheaza activitatea sapatorilor, se uita sa nu strice ceva, sa nu sparga ceva, sa faca peretele drept. Lucru esential, deoarece, ca sa poti citi un perete, trebuie ca acesta sa fie neted si pe verticala, si pe orizontala. Cei mai constiinciosi si cei mai harnici erau satenii localnici, iar acum studentii. Aveau un umor sanatos, incat noi ne amuzam copios. Lucrau si povesteau, iar orele de munca treceau pe nesimtite. Cand erau si femei, si barbati, atmosfera era formidabila. Imi amintesc ca, odata, la Sarmizegetusa am facut chiar un simulacru de nunta, cu obiceiurile reale ale oamenilor din zona, cu joc, cu datini, cu de toate. Altfel, erau foarte atenti cu ceea ce faceau. Vara, cand reveneam in zona, ne aratau ce gasisera in rastimp in gradina proprie sau pe campuri: monede, resturi de ceramica etc. Spuneau, nu se fereau. Erau chiar incantati sa ne dea asemenea obiecte. Stiu ca un satean din Gradiste folosea un topor dacic reascutit de el.
Cu timpul, odata cu navala "civilizatiei", lucrurile s-au schimbat. Interesant este faptul ca oamenii aveau constiinta lucrului important pe care il faceau. Fapt absolut firesc de vreme ce sapaturile sistematice din Muntii Orastiei incepusera in 1923, cu profesorul D.M. Teodorescu, asa ca noi lucram cu a doua sau chiar cu a treia generatie de sateni, care stiau de la parinti si bunici ce se petrece acolo. Acestia aveau chiar o perceptie mitica asupra subiectului. Odata au venit niste reporteri de televiziune si l-au intrebat pe un om, care de vreo 20 de ani tot venea sa lucreze pe santier: "Cine crezi ca a facut cetatile astea?". "Uriesii, domnule", a sunat scurt raspunsul.
Am fost adesea intrebat ce simt atunci cand fac o descoperire importanta. Putini stiu ca, de regula, o descoperire interesanta nu este un simplu rezultat al hazardului, ci insumarea unor informatii partiale, revelate in timp. Asa a fost, de pilda, cu gropile de provizii ale dacilor. Am observat ca pe conturul unei gropi adanci apareau niste puncte maronii, ca de rame, la distante egale. Mai tarziu, la Arpasu de Sus, am gasit urma unui cos de nuiele, carbonizat partial, iar peste inca un timp, la Sercaia, am gasit chiar un cos mai bine pastrat, pe care l-am scos si l-am expus la Muzeul din Fagaras. Abia atunci am inteles ca punctele maronii erau urmele legaturilor de nuiele si ca descoperisem sistemul dacilor de a-si pastra cerealele. Ei faceau gropile de provizii in forma de palnie, pe fund puneau nisip ca sa se scurga apa, iar peste nisip intindeau o leasa din nuiele, de forma gropii. Peste ea se aseza un cos tronconic, tot din nuiele, iar deasupra acopereau, probabil, cu balega, ca sa izoleze bine. In interior depozitau cerealele. O asemenea groapa functiona numai 1-2 ani, din cauza rozatoarelor care le atacau. Asa se explica numarul mare de gropi din asezarile umane.
Dacii erau oameni care stiau nu numai sa lupte, asa cum s-a creat un stereotip caracteriologic, ci si sa lucreze. Erau harnici. Si isi asigurau confortul necesar. Unele dintre performantele lor tehnice erau remarcabile. Era mare lucru in Antichitate sa ai apa curenta. Ei au reusit acest lucru: au captat izvoarele, iar conductele cu apa potabila veneau pana langa casa. Concret, in punctul La Tau, s-au gasit doua izvoare captate, conduse la un rezervor mare din lemn. Ceea ce a ramas din rezervor poate fi vazut la Muzeul din Cluj. La iesirea din rezervorul cu pricina, au montat filtrul de plumb de care am amintit, importat din Italia antica. De aici pornea o conducta catre locuinte. Conductele erau din lut si se imbucau intre ele. Fiind in zona de munte, trebuiau ingropate ca sa nu inghete. Si le-am gasit la adancimea de 60 cm. Iar apa pe care o utilizau dacii avea proprietati speciale. Niste specialisti au facut cercetari la izvorul din zona sacra, care in Antichitate curgea putin mai sus ca acum, si au afirmat ca apa are usoare urme de argint.
Chiar in zona sacra, langa sanctuare, era un mare depozit de grane, un hambar, constructie supraterana din lemn. La un moment dat, in vechime, hambarul a ars si in felul acesta s-a pastrat pana in zilele noastre continutul carbonizat. Toate muzeele s-au umplut cu grau de la Sarmizegetusa. Tot acolo am gasit si urme de furaje pentru cai, de asemenea carbonizate.
Si pentru ca am vorbit despre hazard, vreau sa mai spun un lucru. O zi obisnuita de munca pe santier are 8 sau 10 ore, depinde de zona unde lucrezi si de momentul aparitiei luminii. De regula, ne apucam de treaba la 6 dimineata si mergem asa pana la ora 16.30, cu o jumatate de ora pauza de masa. Apoi, pana seara, dupa ce ne spalam de praful si de pamantul care, adesea, ne transforma in adevarati mineri, ne ocupam de treburile gospodaresti ce tin de santier: impachetare de material, inventariere primara, sortari, masuratori, fotografiere, redactarea unor notite. Cum ne spalam? La Sarmizegetusa am improvizat un dus, adica am facut ca apa unui izvor sa cada de la inaltime, pentru a avea oarece presiune. De incalzit nici nu poate fi vorba. Ne spalam cu sapun, ne limpezim, ne stergem energic cu prosoapele ca sa nu ne fie frig si ne continuam treaba. Consecintele se vad mai tarziu. Acum, la 67 de ani, imi trag un picior din cauza reumatismului. Am fost la un doctor care m-a intrebat daca am stat mult in picioare, da - am zis; daca am dus greutati in spate - da; daca am stat in frig - da; daca am stat in umezeala - da. "Pentru Dumnezeu, a replicat doctorul, spuneti si nu!". "Bine, i-am raspuns, intrebati-ma daca ma las de fumat...".
Si mai greu este atunci cand ploua, pentru ca nu putem lucra. Sapatura se transforma in noroi, iar noi ne zgribulim neputinciosi in corturile si in sacii de dormit pe care (atentie!) singuri ni le urcam sus la inceputul campaniei, pentru a le cobori la finalul ei; nu le putem lasa acolo, sus, un an de zile pentru ca, o spun cu jena, se cam fura. De dormit, dormim ca alpinistii. Imi amintesc ca pe muntele Meleia, la 1.400 de metri, tot in zona cetatilor dacice, am dormit tot timpul cu treninguri, pentru ca era cumplit de frig.
Pentru cei care inca viseaza la aventuroasa viata de arheolog, ma grabesc sa mai adaug cateva detalii: suntem acolo, in varf de munte, o colectivitate care trebuie sa supravietuiasca circa doua luni. Iata de ce, in fiecare zi, cativa dintre noi sunt de serviciu la bucatarie si pregatesc mancrea pentru 20-30 de persoane din proviziile (conserve, ulei, zahar, orez, faina, malai, biscuiti etc.) carate de noi in rucsacuri, pentru ca pe munte nu ai de unde sa le cumperi. Tot la doua saptamani, coboram in cea mai apropiata localitate cu brutarie (16 km dus-intors) si ne aprovizionam cu paine.
In toti acesti ani m-a dezamagit un singur lucru: promisiunile. Multi dintre efemerii sefi locali, cand au vazut conditiile in care lucram, ne-au promis marea cu sarea. Curent electric la Gradiste ni s-a anuntat de vreo 30 de ani... Nici vorba... Drum, de asemenea. Cand eram student, am urcat destul de comod la Sarmizegetusa pe vechiul drum dacic, care rezistase perfect timp de 1.900 de ani. Apoi, in zona au inceput defrisarile, drumul s-a deteriorat si ceea ce nu a reusit timpul au reusit oamenii: drumul a fost spalat de torentele de apa. Au inceput sa faca drum de vreo trei-patru ori. Acum au repornit, poate cu mai mult folos... Dar, una peste alta, verile petrecute la Sarmizegetusa au fost extraordinare. Nu regret nimic. Iubesc muntele, pentru ca sunt dintr-o zona montana si revin mereu cu mare bucurie acolo.




Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867