Ion Bulei: Acum 90 de ani... (VII)

Intentii asemanatoare cu cele ale lui Kuhlmann (vezi episodul din numarul trecut) au si austriecii. Pallavicini, ministrul austro-ungar de la Constantinopol in acel moment, fost ministru in Romania si bun cunoscator al situatiei acesteia, scrie la Viena ca, in 1918, problema Balcanilor se prezenta sub o noua infatisare. Sigur, o infatisare de moment. Pilonul de baza al politicii externe a statelor balcanice in ultimele doua decenii, scrie Pallavicini, fusese rivalitatea dintre Rusia si Imperiul austro-ungar. De aici jocul oscilant al politicii statelor din Peninsula. In acel moment Rusia parea eliminata din joc. Stia Austro-Ungaria sa profite de situatie? In nicio tara balcanica nu s-a vazut mai limpede schimbarea aceasta geopolitica decat in Romania, unde jocul oscilant al celor doua mari puteri fusese evident. Dupa cum fusese si politica Romaniei. Romanii gandisera ca va dispare Imperiul austro-ungar, nu Rusia. Bucurestiul nu luase niciodata in calculul sau politic descompunerea Rusiei. Gandurile opiniei publice si ale elitei politice din Regat luasera drumul Transilvaniei.

In noua situatie creata in 1918, credea Pallavicini, la Bucuresti se va produce o revizuire de atitudine politica. Adica se va constata ca o apropiere de Monarhia dunareana devenea o necesitate.

De aceea, unuia ca Pallavicini i se parea o greseala daca Monarhia ar anexa, fie chiar numai din motive strategice, o parte din teritoriul Regatului roman, "caci, prin aceasta, vanitatea nationala ar suferi o rana care n-ar fi usor de vindecat", iar "luarea Dobrogei ar taia nervul vital al Romaniei, caci tara nu poate respira fara portul Constanta, atat de aproape de Capitala! Situatia geografica dovedeste ca, pentru Romania, Basarabia n-ar putea suplini pe deplin, in nici un caz, Dobrogea". Rolul pe care il avea de jucat Romania, in acea situatie de victorie a Centralilor in razboi, era important, foarte important. Pentru ca Romania ar fi format o pana intre doua state taranesti slave, Ucraina si Bulgaria. Era interesul Centralilor sa impiedice o unire, oricand posibila, intre aceste doua state, devenite vecine prin stapanirea Dobrogei de catre Bulgaria. Si pana atunci Romania fusese "bastionul principal impotriva patrunderii Imperiului tarist catre Bizant", avusese o importanta politica care depasise cu mult dimensiunea ei. Acum importanta ei nu numai ca nu scadea, dar Romania ar fi impiedicat o prea mare presiune slava asupra Balcanilor care ar fi devenit amenintatoare si pentru Austro-Ungaria. S-ar fi unit doua state tinere si pline de ambitii expansioniste in zona. 50 de milioane de suflete ar fi exercitat "o influenta nefasta asupra slavilor si socialistilor nostri si... ne-ar fi inchis gurile Dunarii".

De asemenea era imperios necesar sa se tina seama si de interesele Turciei (ea continua sa-si mentina titulatura oficiala de Imperiul Otoman). Daca i se va da Dobrogea Bulgariei, ea va cere Tracia de vest drept compensatie (ceea ce deja se vehicula in presa de la Istanbul) si va crea un deferendum cu Bulgaria, greu de aplanat. Pe de alta parte, o Bulgarie mare va deveni purtatoarea ideii slave de sud si se va tulbura definitiv echilibru statelor balcanice intre ele, esential pentru Austro-Ungaria. Pallavicini era un cunoscator al Balcanilor si un diplomat inteligent. Dar sfatul sau, "noi sa iertam", n-a avut efect.

 

In timp ce germanii si austro-ungarii se ocupau de soarta altora, a romanilor inclusiv, altii se ocupau de soarta lor. Ce va fi cu Imperiul austro-ungar dupa razboi parea sa fi devenit o preocupare foarte importanta a Antantei. Deocamdata fara solutii radicale. La 5 ianuarie 1918, Lloyd George citeste un abil mesaj la congresul sindicatelor de la Londra: "Cu toate ca noi suntem de acord cu presedintele Wilson ca destramarea Austro-Ungariei nu face parte din scopurile noastre de razboi, noi ne gandim ca cel putin un veritabil Self Government cu principii cu adevarat democratice sa fie acordat la acele nationalitati din Austro-Ungaria care o merita de multa vreme". Accepta totodata ca va trebui facute "concesii" Italiei si Romaniei. Nu era deloc ceea ce sperau Robert Seton-Watson si jurnalistul Wickham Steed, care isi publica in "The New Europe" consternarea lor. Ei nu vedeau alta solutie decat dezmembrarea Austro-Ungariei si crearea pe ruinele ei a statelor nationale. Ministrii Greciei, Romaniei si Serbiei la Londra dau o declaratie comuna in urma discursului lui Lloyd, exprimand, in numele guvernelor lor, speranta ca baza viitorului tratat de pace va fi "cea a principiului nationalitatilor". Si daca guvernul britanic nu sustine "prea tare" in acel moment "principiul nationalitatilor pe care l-a aparat mereu", cele trei tari considera ca nu se poate recunoaste doar unor popoare dreptul la independenta si altora doar la autonomie, fara a provoca perturbari ale situatiei internationale. Si ministrii celor trei tari, I. Iovanovic, N. Misu si J. Gennadios, cer desfiintarea celor doua imperii, Austro-Ungaria si Otoman.

 

Nici mesajul celor 14 puncte lansat de presedintele american Wilson la 8 ianuarie 1918 nu era mai incurajator. In al 10-lea punct acesta prevedea: "popoarele din Austro-Ungaria, carora noi dorim sa le garantam locul lor in randul natiunilor, trebuie sa primeasca cele mai largi facilitati de dezvoltare autonoma". Deci tot autonomie! Deceptie printre toti cei care sperau ca marile puteri vor destrama Imperiul habsburgic.

Presedintele american Wilson il trimite in Europa pe Herron, un consilier personal al sau, pentru a discuta cu pacifistii austrieci. Heron se intalneste in Elvetia, la Berna, cu prof. Lammasch, cunoscutul jurist si om politic austriac. "Ceea ce ii preocupa pe americani este libertatea. Ei nu pot admite opresiunea natiunilor". "Credeti justificate toate plangerile irlandezilor contra opresiunii engleze?", il intreaba Lammasch. "Nu". "Atunci vedeti cum luati in consideratie plangerile cehilor, ale slavilor de sud, ale polonezilor". Americanul e preocupat de italieni. Lammasch ii declara ca in locul schimbarilor de frontiere mai bine s-ar acorda un larg self government popoarelor, inclusiv italienilor din imperiu. Austro-Ungaria nu va ceda Trentino, cum nici Germania nu va ceda Alsacia si Lorena. Pot sa le acorde o larga autonomie. "Nu poate Austro-Ungaria sa incheie o pace separata?", intreaba Herron. "Ar fi imposibil", ii declara Lammasch. Dar Austro-Ungaria poate exercita o presiune asupra Germaniei, pentru ca aceasta sa accepte conditiile unei paci rezonabile (frica de bolsevism poate fi un factor de presiune). In schimb America va actiona asupra aliatilor pentru ca acestia sa renunte la planurile lor de distrugere a Imperiului Habsburgilor.

La 4 februarie cei doi oameni politici se vad din nou. Herron ii cere ca Austria sa accepte trialismul in Imperiu, prin admiterea slavilor. Lammasch ii spune ca Austria nu poate forta reactia ungurilor atata timp cat razboiul inca nu a luat sfarsit. Dar va fi posibil la Conferinta de pace. Americanul nu aduce deloc vorba de cehi si de revendicarile lor, nu se preocupa deloc de romani si Romania. Cere insa ca Serbia sa aiba iesire la mare, iar Bulgariei sa i se ofere posibilitatea unei paci separate. Pentru romani nu venea deocamdata decat dezinteres de dincolo de ocean. Americanii nu erau interesati de soarta lor.

 

Englezii tentasera si ei terenul austriac pentru o eventuala discutie de pace. Lloyd George incearca sa-l trimita pe secretarul sau personal Philip Kerr la Geneva, unde sa se intalneasca cu consilierul austriac Skrzynski. Dar Czernin ii cere lui Skrzynski "sa evite orice contact cu reprezentantii statelor inamice si sa refuze orice tentativa de apropiere". Abia in 10 martie Czernin e de acord ca Skrzynski sa se intalneasca, dar ii impune consilierului austriac sa nu avanseze nici o propunere. Cei doi consilieri se intalnesc. Discuta in franceza, atingand doar diverse chestiuni. Kerr il intreaba pe Skrzynski daca se poate pregati o intalnire intre L. George si Czernin. Nu, raspunde consilierul austriac.