Poetul Ion Draganoiu uimeste prin extraordinara lui mobilitate intelectuala. Intotdeauna o convorbire cu el se desfasoara vertiginos si imprevizibil, dandu-ti aproape o stare de ameteala.
Imi vorbeste (nu pe rand, ci in acelasi timp, sau dand oricum impresia ca o face in acelasi timp) despre Brasovul in care am copilarit amandoi si despre prietenia lui cu Nichita Stanescu, cu care a impartit o vreme aceeasi camaruta din vecinatatea pietei Kogalniceanu.
Despre Tudor Vornicu si despre Lao-tzi pe care tocmai l-a tradus in colaborare cu Cristina Cazacu. ?ine, fireste, sa-mi arate traducerea, precizand pe un ton autozeflemitor: "E in versuri, suna ca Budai-Deleanu", si pana sa ma dezmeticesc imi vara sub nas celelalte trei versiuni romanesti din "Cartea Caii si a Virtutii", pentru o eventuala confruntare.
Nu i-a mai aparut de mult nici o carte ("La ce bun sa tot publici carti?"), anul acesta ii vor aparea insa trei: "Alice in tara notiunilor" (Editura DU Style), "Noapte iugoslava", careia i se pregateste o lansare de senzatie la Belgrad (Editura Cartea Romaneasca) si "Poemul celular" (in seria "Poetii orasului Bucuresti").
Nu uita sa-mi pomeneasca de vanatoare. Imi spune povestea unei mese de lemn masiv, pe care a confectionat-o cu mana lui pentru prepararea vanatului. Aici a fost surprins o data - episod luat parca din Labis - de baiatul lui (din care n-a reusit sa faca un "macho") in timp ce, cu o sticla de vodca la picior, se chinuia sa jupoaie un iepure.
Apoi imi arata un film. Pe ecranul televizorului incep sa se contureze turlele bisericii din Scheii Brasovului, defileaza in fuga chipurile parintilor lui Ion Draganoiu, iar pe urma apare imaginea lui Marin Preda vorbind despre primul lui "succes literar": rezumatul unei descrieri de Hogas care a atras atentia profesorului sau de limba romana, convins ca are de-a face cu un viitor scriitor de anvergura.
Acest film a fost realizat de Ion Draganoiu pe baza unor fragmente scoase la sugestia lui Tudor Vornicu (pentru ca prea erau cu biserici) dintr-un material inregistrat la inceputul anilor saptezeci.
Se intituleaza "Parintii nostri, bisericile noastre de carne", titlu preluat dintr-un text al lui Nichita Stanescu dedicat chiar interlocutorului meu. A fost difuzat si la televiziune, acum cateva luni, dar la o ora imposibila, asa ca putini vor fi cei care l-au vazut, fiindca dupa miezul noptii oamenii dorm.
Intre timp, pe ecranul televizorului, Nichita Stanescu ii cere lui Ion Draganoiu sa-l tutuiasca, apoi vorbeste despre sentimente si despre volumul sau de debut, aparut intr-un moment cand poetul se instrainase deja de aceste poeme de tinerete, simtind ca ele nu il mai reprezinta. ai in sfarsit recita, asa cum numai el stia sa o faca, "Elegia a opta, hiperboreana...".
Filmul urmeaza sa fie prezentat la un festival care se desfasoara la Piatra- Neamt, festivalul filmului religios sau cam asa ceva.
Nu atat pentru ca prin secventele sale se perinda siluetele unor biserici, cat mai ales deoarece - e convins Ion Draganoiu, care nu e catusi de putin un spirit habotnic - poezia insasi nu e altceva decat un act de fervoare religioasa... Chiar daca pelicula s-ar putea sa nu fie tocmai pe placul unor fete bisericesti...
Apoi de la film trecem la fotografii. Gazda mea are o multime, multe dintre ele de-a dreptul senzationale - de la instantaneele luate la cununia lui Nichita Stanescu, pana la pozele care il reprezinta pe prozatorul Tudor ?opa in ipostaza radios-angelica a unui bebelus de cateva luni, imbracat intr-o frumoasa rochita de epoca.
Nu pot sa nu-i spun lui Ion Draganoiu ca-l invidiez pentru neobisnuita lui vitalitate, pentru inteligenta lui atat de penetranta si de mobila. "atii de ce?" - imi raspunde el. "Pentru ca n-am ajuns inca Shakespeare, asa cum imi doream in adolescenta".
Iar la plecare nu uita sa-mi imprumute un teanc mare de carti, atragadu-mi atentia sa citesc mai cu seama romanele Claudiei Golea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
