O „liră multicoloră”
Puţine sunt personalităţile româneşti ale secolului al XIX-lea care, asemenea lui Vasile Alecsandri(1821-1890, să-şi fi desfăşurat activitatea în atâtea domenii şi încă cu rezultate care au marcat evoluţia acestora: poet, dramaturg, folclorist, , membru fondator al Academiei Române, dar şi om politic, ministru, diplomat atât pentru Moldova, cât şi pentru Principatele Unite.
Încă din timpul studiilor, leagă o prietenie cu alte două personalităţi ale vremii, de asemenea cu „urme” importante în viaţa politică şi artistică: Mihail Kogălniceanu şi Matei Millo, cărora curând li se va adăuga o altă figură centrală a vieţii politice şi diplomatice nu numai a Moldovei, Ion Ghica.
Şi totuşi, asemenea altor personalităţi ale vremii, conştient de rolul important pe care ştiinţele tehnice îl vor juca în viitorul ţării lor, şi Alecsandri urmează, o vreme, cursurile facultăţii de inginerie.
După ce, în 1844, debutează în presă (editează, împreună cu Kogălniceanu, revista „Propăşirea”) şi în dramaturgie (i se reprezintă piesa „Iorgu de la Sadagura”).
Alecsandri îşi începe şi cariera politică, cu ocazia revoluţiei de la 1848, care, în Moldova a fost numită şi „a poeţilor” datorită implicării a numeroase personalităţi artistice, fiind autorul petiţiei adresate domnitorului Mihail Sturza, „Dorinţa partidei naţionale în Moldova”, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri, şi ei viitori diplomaţi. Este obligat să se exileze, călătorind în numeroase părţi ale Europei şi luând contact cu figuri proeminente ale vieţii artistice şi politice, ceea ce îi va fi de folos în viitoarea carieră de diplomat.
Prima sa misiune are loc atunci când, în 1859, este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe. Va fi trimis în numeroase şi importante ţări, Franţa, Anglia, Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
După ce îl vizitează, la Londra, pe prietenul său Ion Ghica, ambasador în Marea Britanie în 1885, Alecsandri îşi începe activitatea de ministru al Regatului Românei la Paris. De remarcat că, asemenea altor diplomaţi români ai vremii, provenind desigur din familii avute, Alecsandri şi-a desfăşurat activitatea aici pe speze proprii.
De fapt, viaţa lui Alecsandri se va desfăşura între capitalele europene, în care şi-a desfăşurat activitatea diplomatică, şi Mirceşti, unde îşi găsea tihna şi se putea consacra operei sale.
Ca rezultat al acestor misiuni diplomatice, Alecsandri concepe scrierea „Istoria misiilor mele diplomatice” care poate fi considerată una din primele lucrări memorialistice ale unui diplomat român.
Deşi este autorul unor scrieri referitoare la trecutul Moldovei, între care „Iaşii în 1844”, „Un episod din anul 1848”, „Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir”, Alecsandri nu a fost un istoric, dar istoria este prezentă în opera sa literară, mai ales în dramaturgie. Desigur, pentru scrierea dramelor sale istorice („Cetatea Neamţului”, „Despot Vodă”, „Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”), Alecsandri a trebuit să se fi informat în profunzime asupra trecutului Moldovei şi al Romei.
Iar, prin volumul „Ostaşilor noştri”, dedicat eroismului soldaţilor români în Războiul de independenţă (1877-1878), Alecsandri realizează o adevărată „istorie poetică” a acestor evenimente.
Pe drept cuvânt, Titu Maiorescu scrie despre Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.”
Ghica către Alecsandri şi către posteritate
Tot o personalitate proteică a fost şi Ion Ghica(1816-1897): economist, , matematician, scriitor, pedagog, dar şi om politic, diplomat. A îndeplinit demnităţi de seamă: prim-ministru de cinci ori, atât înainte, cât şi după Unire, şi în mai multe rânduri preşedinte al Academiei Române.
Cariera diplomatică şi-o începe în 1848, ca trimis de către guvernul provizoriu în calitate de reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluţiei, a rămas în exil la Istanbul. Ulterior a fost numit, la la propunerea ambasadorilor Angliei, lordul Redcliffe, şi a celui al Franţei, generalul Baraguaj d’Hilliers, de autorităţile turce în funcţia de Bei al Samosului (1853-1859), unde a reuşit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în Războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultan titlul onorific de Prinţ de Samos. Desigur, numirea sa pe acest post era o recunoaştere şi a calităţilor sale diplomatice. De altfel, în această postură, Ghica şi-a însuşit unele procedee uzitate de diplomaţii vremii, căci, în corespondenţa sa, a utilizat alfabetul masonic pentru criptare, fiind numit de aceea „profesorul de cifru”.
O misiune diplomatică propriu-zisă a îndeplinit Ghica ca ministru român la Londra în perioada 1881-1889.
Gândirea sa istorică, politică şi economică şi-a exprimat-o Ghica într-o serie de scrieri cu un asemenea caracter, cum a fost „Convorbiri Economice”, în care s-a afirmat drept cel dintâi care a susţinut apariţia unei industrii şi a unui comerţ naţional. Unele dintre ideile sale şi-au păstrat peste vreme actualitatea: „Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educaţiunea i-au pus în fruntea unei naţiuni sunt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul progresului, ci să lase toată latitudinea şi toată libertatea iniţiativei individuale”.
În afară de aceasta, Ghica a mai conceput şi alte scrieri istorice: „Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient”, 1838) şi memorialistice („Amintiri din pribegie”, 1848).
Dar, desigur, cea mai importantă operă a lui Ghica a fost „Scrisori către Vasile Alecsandri” (1880). Despre geneza acestei scrieri povesteşte: „Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?'”.
Aşa s-au născut aceste scrisori a căror importanţă depăşeşte sfera memorialistică, devenind izvoare de valoare pentru cunoaşterea trecutului, ceea ce face din Ghica un adevărat istoric al vremurilor sale, dar şi al celor dinainte. De altfel, importanţa istorică a acestor scrieri a fost subliniată în dese rânduri de specialiştii domeniului.
Tematica lor este deosebit de variată, de la invocarea unor stări, împrejurări şi evenimente („O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848”, „Liberalii de altădată”, „Din vremea lui Caragea”, „Legile”, „Din timpul zaverii”), la zugrăvirea portretului unor personalităţi politice străine şi româneşti pe care le-a cunoscut personal, între care Theodor Diamant, Ion Câmpineanu, Bălcescu, Grigore Alexandrescu…
Iar importanţa sentimentală a acestor scrieri este evocată de însuşi Ghica în perspectiva posterităţii: „Omul la tinereţe trăieşte cu speranţe şi la bătrâneţe trăieşte cu suveniri”.
În tot cazul, atât Alecsandri, cât şi Ghica pot fi consideraţi adevăraţi deschizători de drumuri şi în domeniul istoriei şi în cel al diplomaţiei.
„Unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor”
Un alt reprezentant al generaţiei paşoptiste din Moldova care a îndeplinit ocazional misiuni diplomatice a fost Costache Negri(1812-1876).
În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române.
În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi deci a dobândi Unirea definitivă.
Negri a scris puţin, dar unele din textele sale, mai ales amintirile de călătorie, îşi păstrează valoarea documentară istorică. Între altele, este de citat faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea”.
Pe drept cuvânt, Mihai Eminescu îl considera pe Negri: „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
