Arestat la 17 ani
Strănepot al lui Mihail Sturdza, domnitor al Moldovei (1834-1849), Mihai Dimitrie Sturdzaşi-a făcut studiile primare şi liceale la Iaşi şi Bucureşti.
La trei zile după ce a terminat liceul, în 1952, a fost arestat, sub acuzaţia abuzivă de a nu fi denunţat „o organizaţie subversivă“, compusă din elevi de 12-14 ani (!). A ieşit din închisoare după doi din cei trei ani de „pedeapsă administrativă“. Fusese închis fără proces, fără drept de apărare. După eliberare, în 1954, Surdza a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1960. Părăseşte România în 1963.
La Quai d’Orsay
Deşi nu a îndeplinit funcţii diplomatice, Sturdza a fost direct implicat în acest domeniu: după absolvirea Institutului de Ştiinţe Politice din Paris, a fost angajat al Departamentului de Schimburi Culturale şi Ştiinţifice al Ministerului Afacerilor Externe din Paris (aflat pe Quai d’Orsay) între 1968 şi 1985. În această calitate, Sturdza a îndeplinit funcţia de mare răspundere de interpret oficial pentru limba română al preşedinţilor Franţei Charles de Gaulle, Valéry Giscard d’Estaing şi Georges Pompidou, ajungând să se familiarizeze cu personalitatea lor. Mărturiseşte că pe preşedintele de Gaulle a ajuns să îl respecte pentru felul în care îi trata pe cei din jur, pentru bunătatea, exigenţa sa, pentru modul în care ridica o sală în picioare în urma unui discurs. Împreună cu o altă personalitate a exilului românesc, scriitoarea Sanda Stolojan, Strudza l-a însoţit pe Charles de Gaulle în vizita lui istorică în România din 1968.
De asemenea, această funcţie i-a dat posibilitatea să cunoască relaţiile cu România, ca şi personalitatea celor care erau implicaţi în ele. Despre Ceauşescu arată că „Dacă ar fi avut norocul unei educaţii mai îngrijite, mai orăşeneşti, superioare, nu ar fi fost un om de stat rău. Era şiret, crescut la şcoala de partid, obişnuit să se apere din toate părţile împotriva disidenţilor, a deviaţioniştilor, a duşmanilor de clasă.” În ceea ce o priveşte pe Elena Ceauşescu menţionează că „se băga în conversaţiile liderilor de stat, avea câte o părere despre orice şi oricine, dar, mai ales, voia ca oamenii să aibă o părere bună despre ea.”
Felicitat de preşedintele Bill Clinton
După „schimbarea gărzii” la Palatul Elysée, dar şi în guvernul Franţei, când acesta a fost preluat de reprezentanţii stângii, Sturdza acceptă oferta făcută de directorul Departamentului românesc al Europei libere, istoricul Vlad Georgescu de a lucra în cadrul secţiei române a Institutului de cercetare al postului de radio de la München, „Europa liberă”, în perioada 1986 -1995, ca redactor politic. Susţine rubrica „Din lumea comunistă” , iar, după decembrie 1989, programul „De la totalitarism la libertate”. La încheierea activităţii sale, a primit o scrisoare de felicitare semnată de preşedintele SUA, Bill Clinton.
Autor prolific
În toată perioada în care s-a aflat în străinătate, în Franţa sau în Germania, Sturdza a desfăşurat o intensă activitate de istoric, fiind autor a numeroase articole şi studii istorice apărute la Paris, München, iar, după 1990, la Bucureşti şi Iaşi.
A prezentat volume ale unor reputaţi diplomaţi străini între care „Confesiunile unui bătrân diplomat” de Charles de Saint-Aulaire (Editura Humanitas, Bucureşti, 2003), fost ambasador în România, interesant în ceea ce priveşte intrarea ţării în Primul Război Mondial alături de statele Antantei, lunile refugiului în Moldova, relaţiile româno-ruse dinainte şi de după revoluţia bolşevica.
De asemenea, a publicat volume de sinteză de referinţă: „Grandes Familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople” apărut la Paris într-o primă ediţie de autor în 1983 (reeditare în anul 1999) şi „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică”, vol. I (2004), vol. II (2011) (Editura Simetria, Bucureşti).
Un deosebit interes îl prezintă volumul „Ruşii, masonii şi Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti” (Editura Compania, Bucureşti, 2013) care reuneşte în cele două secţiuni ale sale („Intrarea în modernitate: România între Occident şi Rusia” şi „De la anarhişti la comunişti – propagandă, război, armistiţiu”) un număr de 13 studii tipărite iniţial în reviste româneşti sau străine. Volumul cuprinde o vastă arie de timp,
170 de ani de istorie românească, de la perioada Şcolii Ardelene şi până la înscăunarea dictaturii comuniste. De un deosebit interes sunt poziţiile sale, ca şi unele informaţii, unele inedite, despre relaţiile României în diferite contexte istorice. Astfel, în ceea ce priveşte „iluzia” unor oameni politici români cu privire la un „ajutor anglo-american”, Sturdza consideră că aceasta a fost lipsită de realism, „căci realităţile politice şi starea de pe teren a operaţiunilor militare ale celor trei Aliaţi nu o permiteau deloc”.
Folosind o serie de documente istorice, Sturdza demonstrează că atât guvernul mareşalului Antonescu, cât şi guvernul sovietic nu au crezut mai deloc în negocierile secrete dintre ele în vederea unui eventual armistiţiu, „că ruşii s-au cam jucat şi au vrut să păcălească pe toată lumea.”
Sturdza argumentează că decizia Regelui Mihai de a întoarce armele prin actul de la 23 august a fost una impusă de cursul evenimentelor şi de necesitatea salvării României.
A mai publicat o serie de lucrări referitoare la probleme ale istoriei contemporane a României: „Românii între frica de Rusia şi dragostea de Franţa” (Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2007) şi cea referitoare la asasinarea militantei socialiste Ecaterina Arbore în subteranele închisorii Lubianka de la Moscova.
„Am învăţat să am o dragoste de ţară”
Destul de târzie a fost recunoaşterea meritelor prinţului Mihai Dimitrie Sturdza: i-a fost decernat, recent, titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universitatii „Dunarea de Jos” din Galaţi. Cu acest prilej a acordat un interviu, din care sunt de reţinut unele idei preţioase:
„Dorul de ţară îl poartă fiecare în sufletul său. La început, când te expatriezi, e o rană deschisă, apoi, încetul cu încetul, te obişnuieşti cu străinătatea.” La întrebarea „Ce aţi învăţat din istoria propriului popor?”, Surdza răspunde: „Am învăţat să am o dragoste de ţară pe care o port cu mine fără a o exagera şi fără a încerca să impun ideea ca românii sunt mai grozavi decât vecinii lor. Dragostea de ţară înseamnă şi o atenţie mereu trează în ceea ce priveşte tendinţele de umilire sau de înjosire a românilor.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
