O silueta lesne de recunoscut: subtire, cu palariuta englezeasca, veche, albastruie, decolorata, barba sura, priviri vii si glumete, foarte rar ciupind corzile contrabasului care i-a fost prima iubire, de obicei usor garbovit asupra pianului, pe ale carui clape alearga degetele osoase si lungi, in timp ce buzele murmura vorbe ininteligibile, un sfert de ora, o jumatate de ora, o ora, ca in transa. Intotdeauna cand iese din transa, lumea din jur aâ¬â oricata ar fi, o mana de oameni ori o sala arhiplina - aplauda cu frenezie, subjugata. Arta lui Johnny Raducanu este inimitabila, iar fanii se inmultesc cu fiecare an. Face parte dintre rarii artisti despre care se poate spune ca sunt mereu redescoperiti.
Johnny Raducanu e uimitor prin tot ce face. Un artist despre care se stiu foarte putine lucruri: fara ocupatie in sensul obisnuit al cuvantului, fara telefon, fara adresa, fara titlu, fara politica, fara varsta. Un artist care pare vesnic si care exista numai prin muzica sa.
Nascut acum sapte decenii la Braila, intr-o familie de muzicieni (un stra-strabunic de-al sau era faimosul Petrea Cretu Solcanu, personaj extraordinar de la jumatatea veacului al XIX-lea, un fel de Frank Sinatra pe mosia lui Ipsilanti), a studiat la Iasi, Cluj si la Conservatorul din Bucuresti si a strabatut lumea ca putini altii.
Recitaluri faimoase, participari la festivaluri, emisiuni la radio si televiziune, discuri si compact discuri, multi ani petrecuti in Occident. Contrabasist, pianist si compozitor, are atatia admiratori incat, oriunde apare, salile sunt pline. Nici un iubitor de jazz nu-l ignora.
Nimeni n-a reusit vreodata sa-l lege de un loc, de o institutie, sa-i impuna ceva. Uneori, rareori, povesteste cu farmec prin cate a trecut, cum a evitat sau a pacalit politia politica si cum i-a subjugat pe americani fara sa stie o boaba englezeste, cum "canta cu sufletul", cum face corp comun cu instrumentul sau.
Cu ani in urma, spunea intr-o emisiune la PRO TV: "Am simtit ca jazzul e muzica ce mi se portrivea, in suflet, in ritm, mi se potrivea pentru ca era o libertate de a te pronunta asupra unor acorduri simple, de a canta ceea ce simti, ceea ce-ti trece prin cap... De multe ori am reusit macar pentru un minut, uneori pentru o jumatate de ora, sa fac din muzica un steag alb, ca in armata. Daca atunci cand canti reusesti sa-i unesti pe oameni, pentru un minut sau doua, e un lucru mare!".
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
