Orice, dar să dau de urmele lui "nea Nicu" până şi într-un fort Vauban de la periferia Parisului, nu mă aşteptam. Şi totuşi aşa s-a întâmplat în acel mijloc de noiembrie 1995 (tocmai murise Corneliu Coposu, Dumnezeu să-l ierte!), iar fortul Vauban respectiv se afla în Ivry sur Seine şi adăpostea Centrul Cinematografic şi Fotografic al Armatei franceze (ECPA), unde fusesem trimis pentru un scurt stagiu de documentare ca redactor al televiziunii militare Pro Patria.
În ceea ce priveşte "urma" ceauşistă, aceasta era filmul documentar realizat de studioul Alexandru Sahia despre vizita generalului De Gaulle în România în mai 1968 şi îmi fusese arătat de gazdele franceze la întrebarea mea: "Ce aveţi despre România?" Filmul era păstrat şi catalogat în catacombele răcoroase cu temperatură şi umiditate controlate ale bătrânului Fort d'Ivry, alături de tot ce însemna peliculă, clişeu fotografic, imagine-document privind armata franceză începând din secolul al XIX-lea până în prezent.
Nu a fost singura surpriză arhivistică românească de care am avut parte în interiorul zidurilor înalte şi a galeriilor adânci ale lui Fort d'Ivry. Un bătrân adjutant de la arhiva foto, Guy Laforet, m-a rugat să-l ajut, vezi Doamne, dacă vreau, în identificarea unor fotografii de arhivă. Mi-a pus în faţă vreo câteva tomuri de albume cu fotografii martor pentru a le răsfoi. Şi uite aşa am descoperit, recunoscând uniformele şi costumele populare româneşti, un teanc consistent de fotografii executate de fotoreporterii Wehrmacht-ului în Moldova în cel de-al Doilea Război Mondial, ale căror clişee fuseseră capturate, alături de multe altele, de către militarii francezi în 1945, dar fără niciun indiciu de provenienţă. Guy Laforet a fost foarte mulţumit de identificarea mea şi la plecare mi-a oferit un set complet din toată această mică comoară iconografică, dar nu înainte de a mă iniţia în tainele vinului Beaujolais nou, într-o seară memorabilă, tradiţională la francezi, cam cum ar fi ziua recoltei la noi.
Nu ştiu de unde mi-a venit ideea filmării unui documentar la Paris: să-i fac în ciudă "umbrei lui nea Nicu" sau din orgoliul de a lăsa şi eu o mărturie de arhivă francezilor. Cert este că am profitat de capitalul de simpatie de care mă bucuram atât din partea comandantului Centrului, cât şi a şefei arhivelor militare, care cu doar câteva luni înainte fuseseră la Bucureşti la Festivalul Internaţional al Filmului Militar, iar eu îi însoţisem ca translator. Bref, am primit atât o echipă de filmare, cât şi acces la montaj şi sunet, pentru a realiza un filmuleţ despre personalităţi ale culturii române înmormântate la Paris. Aşa am filmat, în grabă (aveam doar o zi la dispoziţie), dar mereu cu nodul în gât de emoţie, în cimitirele Père Lachaise şi Montparnasse mormintele şi criptele lui Anne de Noailles, contesă de Brancovan, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, mai rămânând timp pentru a urca o clipă pe scena teatrului Marigny şi a privi scaunul cu numărul 7 din galeria nemuritorilor Academiei Franceze. Nu mi-a venit să cred când francezii mi-au explicat că este mult mai ieftin să-mi compună pe calculator o ilustraţie muzicală cu accentele puse pe fiecare secvenţă a filmului, decât să lipească o melodie din comerţ (era în 1995, iar la noi noţiunea drepturilor de autor era încă o utopie). În fine, ultimul şoc a fost montajul digital al filmuleţului, tehnică care la noi nu ajunsese încă.
Am plecat atunci năuc din Paris, nu din cauza frumuseţii acestui oraş fabulos, pe care-l cunoşteam deja, cât din cauza conştientizării imenselor decalaje simţite pe pielea mea între cum se lucra un simplu documentar, cum se păstra o piesă de arhivă sau cum se rezolva repede şi simplu o problemă la ei şi tot travaliul de balamuc, ostenitor şi fără rost, de la noi. Trecuseră doar la cinci ani după decembrie 1989.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
