Am scris aceste rânduri pe vremea când eram încă ofiţer activ, colonel în Statul Major General al armatei. Modele vii, reale, cu nume, prenume, grad şi număr la bocanc pentru tipul de mitocancazon sau de idiotcazon au fost mai multe: pe unele le vedeam doar prelingându-se zilnic prin labirintul culoarelor din M100 (clădirea Ministerului Apărării Naţionale), cu altele am lucrat direct, iar câţiva mi-au fost, din nefericire, şefi. Am cules de la fiecare ceea ce mi s-a părut tipic şi astfel au rezultat portretele generice ale mitocanului sau idiotului cazon post-decembrist care urmează. Pentru a nu dezavantaja pe nimeni care ar fi dorit sau nu să-şi vadă numele consemnat în acest jurnal, în acest caz am renunţat complet la identificări. Oricum lista ar fi fost prea lungă.
Mitocanulcazon este un mitocan la fel ca toţi ceilalţi, dar în plus faţă de varianta civilă, poartă uniformă şi beneficiază de ordine şi regulamente militare. Nu ştiu dacă mitocanul se naşte ca atare sau se formează ulterior. Cred că şi una şi alta. Cu certitudine însă, în armată el îşi găseşte mediul ideal de viaţă, prosperitate şi satisfacţie. Corecţiile comportamentale posibile în viaţa civilă sunt anulate de ambientul cazon al ierarhiei stricte, de disciplina şi regulamentele specifice acestei onorabile şi inevitabile instituţii.
În pofida aspiraţiilor sale regionale sau mapamondice, mitocanulcazon nu vorbeşte nicio limbă străină celei în care s-a nimerit a se naşte. Cu notabila excepţie - extrem de utilă - a onomatopeelor "Ies" şi "Nău", de o inestimabilă utilitate în situaţii de protocol. Atunci când comunicarea internaţională devine inevitabilă, insignifianta treabă a minimului schimb de mesaje revine ignobililor translatori. Este de la sine înţeles că aceştia trebuie să acopere vacuum-ul retoric şi ideatic, cacofoniile, prăpăstiile gramaticale, dar mai ales duhoarea jargonului. Pe mitocanulcazon, această incompetenţă nici vorbă să-l afecteze; dimpotrivă, handicapul este adjudecat imediat cu un inimaginabil tupeu, fiind expus ca un preţios trofeu atârnat la loc de cinste în panoplia obtuzităţii sale. Funcţie de împrejurare, un naţionalism proferat cu aroganţă şi obtuzitate este folosit drept argument al handicapului lingvistic. Cu alte cuvinte, mitocanulcazon se limitează doar la limba natală nu datorită congenitalei sale neputinţe, ci dintr-un fervent patriotism, niciodată umbrit. De altfel, străinătatea şi străinii îi provoacă instantaneu mitocanuluicazon o dublă reacţie: în prezenţa superiorilor, el va aborda o politeţe stângace sau chiar o leşinată curtoazie; pe la spate şi mai ales în faţa unui confortabil auditoriu subordonat, nu va uita niciodată să îi bârfească dispreţuitor, suculent şi doct.
Mitocanulcazon este un personaj extrem de sensibil la mediul înconjurător. Îi simte imediat pe cei ce nu sunt de aceeaşi teapă ca şi el, drept care îi diferenţiază automat fie în stăpâni, care trebuie seduşi cu orice preţ (de obicei printr-o lipsită de imaginaţie linguşire) sau dimpotrivă, în subalterni becisnici, ce se pot oricând transforma în rivali, deci duşmani ce nu merită altceva decât o nemiloasă căprărie. Sedus iremediabil de miresmele puterii, mitocanulcazon va fi întotdeauna de partea puterii sau alături de cei care deţin puterea. În prezenţa acestora, el va afişa spontan o impecabil de sinceră şi servilă erecţie. În exersarea acestei atitudini, mitocanul cazon va exploata fără niciun scrupul extrem de generoasele şi inventivele regulamente militare, care pot acoperi cu o aură de respectabilitate, rigoare şi chiar de firesc orice tip şi dimensiune a linguşelii.
Mitocanulcazon n-ar fi el nici mitocan şi nici cazon cu adevărat dacă n-ar avea nemăsurate pretenţii de onorabilitate, vădit disproporţionate în comparaţie cu dimensiunile şi aspectul moral al fiinţei sale. Falsa modestie devine în cazul său un blazon cu atât mai greţos, cu cât este afişată insistent şi cu o ipocrită ostentaţie. De aceeaşi agresivă modestie se leagă şi repetata enumerare sau detaliere în faţa subordonaţilor, care nu au nicio şansă de a se eschiva, a incomensurabilelor sale fapte de arme, de înţelepciune, de bunăvoinţă, de cultură, de….. Manualul său de înţelepciune se deschide, de obicei, la pagina: "Vă scot eu mucii din cap".
Indiferent cât este de grobian şi limitat, anacronic şi agresiv în ochii celor în mijlocul cărora se întâmplă să trăiască, cazonul nostru mitocan reclamă şi îşi proclamă obsesiv respectul, camaraderia, chiar familiaritatea insidoasă faţă de aceştia. Are o nepotolită nevoie de aplauzele publicului spectator pentru alimentarea nesăţiosului său orgoliu. Pentru aceasta este dispus, uneori, să joace chiar şi comedia generozităţii sau să afişeze altruismul. Acestea îi pot justifica propria-i superioritate, iluzia amăgitoare de a atinge praguri de respectabilitate, care în realitate îi vor fi etern inaccesibile. Invocarea unor înalte principii morale, mai ales în cazul unor atitudini punitive, face şi aceasta parte din acelaşi necesar spectacol de captatio benevolentie. Desigur alegerea respectivelor principii este o funcţie perfect aleatoare, destinată să justifice şi chiar să înnobileze, la faţadă, orice gest. Oricum, aceste principii sunt în cazul mitocanuluicazon, vorba lui Andrei Pleşu, "mai mult o chestiune de estetică, decât una de etică". Adică o simpă poleială de paradă.
Fiindcă veni vorba de paradă.: în situaţia în care poate juca un rol public proeminent, nimic nu-l satisface mai mult pe al nostru mitocancazon decât paradele şi ceremoniile militare. Acestea parcă ar fi fost special inventate pentru a-i satisface nesăţiosul său apetit grandomanic. Prin urmare, orice oportunitate festivistă - iar în toate armatele lumii nu se duce lipsă de aşa ceva - va fi exploatată doct, perfect regulamentar şi până la limita ridicolului. A saluta sau a fi salutat în poziţie de drepţi, a da sau a primi raportul, a zbiera sentenţios o comandă onomatopeică, a executa cât mai băţos cu putinţă mişcări rituale, iată tot atâtea ocazii pentru stimularea unor orgasme megalomanice, a unor clipe de abisală glorie interioară, nestânjenite de expresiile perplexe, contrariate sau ironice, din rândul audienţei.
Domeniile în care orice mitocancazon excelează, prin definiţie, sunt femeile şi băutura. Ambele preocupări sunt indisolubil legate de proiecţia unei agresive virilităţi, fără de care mitocanul nu se poate nici defini şi nici accepta pe sine. Conform universalei doctrine a mitocăniei cazone, unica şi suprema raţiune a oricărui chef este să bei mult, neverosimil de mult, până la atingerea acelor praguri de nesimţire şi de beţie cuantificabilă doar prin cantităţi cât mai impresionante de băutură (detaliile privind ordinea îngurgitării şi sorgintea lichidelor fiind esenţiale în relatarea ulterioară a evenimentelor). În ceea ce priveşte femeile, acestea nu pot abordate decât din perspectiva a două utilităţi: a fi f.... şi/sau bătute, funcţie de situaţie. În rest, la cratiţă. Ambele activităţi însă, musai trebuie prestate cu simţ de răspundere şi cât mai des cu putinţă. Deşi nu este misogin, pentru că aceasta nu se potriveşte cu imaginea de macho de care mitocanulcazon face, potrivit tradiţiei, enorm de mult caz, el nu ştie a face dragoste, ci doar sex, (mult şi des) de preferinţă adulterin, sau cel puţin aşa trebuie să rezulte din poveşti.
Oarecum paradoxal, mitocanulcazon, uneori, iubeşte florile şi pescuitul, poate sincer, dar întotdeauna ostentativ, ca un paravan inocent al neşlefuitelor sale instincte neandertaliene. Se întâmplă des ca mitocanulcazon să afişeze o gamă destul de limitată de bune maniere cavalereşti, preluate din romanele picareşti adolescentine, dar care atunci când nu sunt înecate în libidinoşenie, vor fi exersate cu graţia unui elefant încălţat în bocanci perfect lustruiţi.
De fapt, mitocanulcazon nu face practic niciun rău nimănui... În plus, el este, întotdeauna, unul din "băieţii noştri", nu-i aşa?
În afara mitocanuluicazon, nicio armată care se respectă nu se poate lipsi de idioţi. Oricât de paradoxală ar părea această afirmaţie, idiotulcazon se constituie în coloana vertebrală a oricărei armate, fie aceasta antică sau contemporană. Fără el nu se poate. Războaie, instrucţie, parăzi, nu ar putea fi imaginate şi cu atât mai puţin puse în practică, fără inestimabila contribuţie a idioţilorcazoni. Cu toate acestea, ar fi evident exagerată aserţiunea că instituţia militară ar fi alcătuită majoritar din idioţi. Nu, armatele nu sunt, nu au cum să fie dominate de idioţi, dar milităria nu ar putea supravieţui fără o constantă infuzie de idioţie menită să-i asigure un nivel stabil de disciplină, conformism şi protecţie antirevoluţionară. Aşadar, "Idioţi! Cu stângu', înainteee marş!"
Idiotulcazon a fost, este şi va fi cel mai perfect purtător şi executant de ordine. Pentru idiotulcazon, regulamentul militar ţine loc şi de Biblie şi de carte de învăţătură şi de Codul lui Da Vinci. Omul nostru nu va avea nicio problemă în a învăţa pe dinafară, în spiritul şi în litera lor, toate ordinele şi regulamentele care stau în calea supravieţuirii şi afirmării sale plenare în universul cazon. Tot ceea ce ar putea avea nevoie să ştie, tot ceea ce îl interesează, cu notabila excepţie a ştirilor sportive şi meteorologice, el le poate îndestulător sorbi din sus-numitele "docomente". În consecinţă, satisfacţiile sale decurg din transpunerea lor în viaţă a bibliilor cazone. Aici intervine scânteia sa glorie, elanul indescifrabilelor sale satisfacţii, mângâierea liniştii sale plenare: atunci când ordinul a fost executat "întocmai şi la timp", "ca la carte". Puţin importă cine a dat respectivul ordin, cu condiţia ca acesta să fie superior în grad şi funcţie. Idiotulcazon nu este capabil a cunoaşte nici un freamăt metafizic generat de prevederile sau efectele respectivului ordin sau regulament. Importantă şi decisivă este doar execuţia impecabilă. Evaluarea consecinţelor acestei executări a ordinelor şi regulamentelor, este o problemă care transcede capacităţile mentale sau morale ale idiotuluicazon.
La fel ca şi în varianta sa civilă, idiotulcazon nici măcar nu bănuieşte că este iremediabil idiot. Autosuficienţa sa congenitală îi asigură un inexpugnabil scut protector împotriva oricăror impertinente dileme sau dubii de natură subversivă. De aici provine, uneori, şi candoarea inocenţei sale. Sau cumsecădenia sa, la fel de înduioşătoare, cu cât aceasta se alimentează din acelaşi nesecat izvor de idioţie.
Legată de inconştienta propriei idioţii, este şi neobosita hărnicie a idiotuluicazon. El poate să execute la nesfârşit, "întocmai şi la timp", dar şi cu un halucinant entuziasm, aceleaşi ordine oricât de anoste sau fără sens ar fi acestea. Cotizant credincios la "cooperativa munca în zadar", el este iremediabil mândru de realizările sale, recenzabile la rubrica M.O.P., adică "muncă de om prost". Drama intervine în momentul în care cineva încearcă să-i domolească neostoitul său entuziasm muncitoresc, deoarece intrusul se va lovi de impenetrabilul zid al inflexibilelor convingeri tipice unui idiotcazon.
Conformismul este principalul zid de apărare al idiotuluicazon, care, în absenţa oricăror alte argumente de logică, bun-simţ, personalitate sau nuanţă, recurge la morala şi principiile unanim recunoscute şi acceptate de societate sau de microcomunitatea unităţii militare din care face parte. În acest fel, idiotulcazon se constituie drept un pilon de bază al armatei şi implicit al societăţii din care cu cinste şi onor face parte. Alături de bunul săi camarad, mitocanulcazon.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
