Nu am avut nici o clipă pe durata celor aproape patru luni de curs la Şcoala de limbi străine a armatei britanice de la Beaconsfield senzaţia de perfidie a străvechiului Albion. Dimpotrivă, am simţit acolo în Anglia, pe viu, ce înseamnă cu adevărat politeţea firească, cultul pentru lege (acolo nu sunt lucruri interzise, ci doar legale sau ilegale) şi tradiţie şi nu în ultimul rând, trăinicia lucrului făcut cât mai bine cu putinţă, toate aceste trei concepte (politeţea, respectul legii, lucrul foarte bine făcut) fiind aproape străine civilizaţiei mioritice. Mi-am dat seama de toate aceste lucruri vorbind, privind, gândind cât mai mult cu puţinţă în mijlocul acelei civilizaţii insulare despre care mă întrebam mereu ce calităţi miraculoase a avut astfel încât a reuşit în secolul XIX să stăpânească jumătate din planetă şi pe care să continue să o influenţeze şi astăzi.
Probabil că şi alte ţări-mamă ale unor culturi decisive pentru umanitate precum Germania sau Franţa, procedează la fel în cazul cursurilor de limba germană sau franceză pe care le găzduiesc (adică le sponsorizează integral) pentru studenţii civili sau militari străini, adică folosesc cursul nu doar pentru stricta învăţare a limbii străine, ci şi pentru a-i convinge şi inocula pe respectivii studenţi (care - aşa cum s-a întâmplat adesea - poate vor ajunge mari lideri în ţara lor) asupra forţei şi valorilor culturii şi civilizaţiei respective. Concret, pe timpul cursului de limba engleză de la Beaconsfield, la două săptămâni, miercurea, guvernul Maiestăţii Sale, ne urca pe toţi studenţii în autocare şi ne asigura (plată biletului de intrare deloc ieftin, ghid autorizat cu explicaţii, sandvish la pachet pentru prânz) câte o vizită la unul din numeroasele puncte de maximă atracţie, nu doar turistică, dar si culturală, representative pentru Marea Britanie. Aşa am fost duşi şi lămuriţi la faţa locului asupra Parlamentului (statuia de bronz a lui Churchill are mereu pantofii lustruiţi de cei ce vor să aibă noroc în politică), asupra Castelului Windsor (unde ni s-a arătat pe viu ce înseamnă tradiţia regimentelor de gardă), asupra Turnului londonez şi Big Ben-ului (al cărui ceas este reglat doar cu o anumită monedă veche), asupra somptuoasului loc de naştere a lui Winston Churchill de la Blenheim Palace (unde într-o vitrină era păstrată cu sfinţenie cămăşuţa de bebeluş şi moţul viitorului legendar prim ministru), asupra puternicelor tradiţii de luptă ale forţelor militare britanice în spectaculoasele muzee ale trupelor de uscat, marinei sau cel imperial de război, asupra trăiniciei şi performanţei academice şi multiseculare a colegiilor englezeşti din Oxford, etc.
La mijlocul cursului - când se presupunea că deja se poate descurca binişor cu limba engleză - fiecare student a fost trimis într-o aşa numită perioadă de home-stay, adică în gazdă într-o familie englezească din provincie, plătită şi verificată pentru aceasta de armata britanică. Eu am avut şansa unei fermecătoare familii de bătrânei din middle-class, dintr-un orăşel, Worthing, aflat pe coasta de sud a Marii Britanii, nu departe de Brighton. M-a impresionat cât de tradiţional englezească şi totodată cosmopolită era aceasta familie Cathy şi Franck Carnell (el avea 78 de ani, ea era ceva mai tinerică şi extrem de energică), ce supravieţuise la Londra în pivniţe şi galeriile de metrou năprasnicelor bombardamente naziste, dar şi farmecelor susţinute cu bunătăţi raţionalizate oferite de soldaţii americani săracelor englezoaice în timpul războiului cu tipica îndărătnicie britanică, iar acum, cei patru copii ai lor, o fată şi trei băieţi erau toţi căsătoriţi în străinătate, cu un francez, o poloneză, o finlandeză şi o irlandeză. Extrem de britanici în atitudini, programe de televizor, valorizarea tradiţiilor (Cathy ţinea cu prinţul Charles şi o blama pe lady Diana) şi a obiceiurilor (gen Neighbourghood Watching Area - sistem prin care vecinii dintr-un orăşel sau cartier se cunosc şi îşi supraveghează în scop de apărare, nu de bârfă, casele), soţii Carnell mi-au oferit însă la plecare o masă festivă cu un meniu exclusiv franţuzesc.
Chiar dacă eram ofiţer (maior), simţind acolo pe insula lui Merlin gustul libertăţii responsabile, dar şi magia iniţiativei îndrăzneţe, am dat frâu liber impetuozităţii pe care se pare că o posedam din naştere şi astfel - cu sprijinul generos al celor de la şcoală, care nu aveau deloc obiceiul de a-l pune pe "Nu se poate/Nu e voie" în faţă, ci pe "Să vedem ce putem face pentru a te ajuta!", am avut şansa unor vizite speciale. Prima s-a întîmplat să fie chiar în preziua declanşării bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei pe 24 martie 1999, chiar la Whitehall - Ministerul apărării britanic, Direcţia de relaţii publice a trupelor de uscat. Aici am asistat la un aşa numit Briefing Backgraound, unde reprezentanţilor presei londoneze (toţi la costum şi cravată, nici vorbă de blugi, veste şi adidaşi) şi corespondenţilor internaţionali de presă li s-au prezentat de către ofiţeri superiori britanici date, îndeosebi tehnice, despre istoria crizei din Kosovo, succesiunea demersurilor diplomatice, raportul de forţe şi mai ales performanţele armamentului (rachete şi avioane ultrasofisticate) pregătit a fi aruncat în luptă împotriva forţelor lui Miloşevici în următoarele ore; interesant mi s-a părut faptul că regula acestui moment de presă tipic londonez era că ziariştii nu aveau voie să fotografieze, să filmeze, sau să înregistreze în vreun fel ceva din cele spuse de oficialii militari, puteau doar să ia notiţe, dar nu puteau să citeze sursa (numele sau funcţia) respectivelor informaţii. Chiar dacă eram însoţit de un ofiţer de relaţii publice britanic, am fost rapid mirosit drept ofiţer străin şi în mod firesc întrebat care era poziţia României în acest conflict şi mai ales ce zicea opinia public românească (dat fiind că în multe ţări fuseseră manifestaţii contra loviturilor NATO). Foarte emoţionat (sper să nu se fi văzut prea tare sau să fi fost atribuită limbii străine în care mă exprimam) am spus răspicat că România se va comporta ca un membru de facto al NATO, iar în privinţa opiniei publice nu puteam face evaluări pentru că eram plecat din ţară de două luni (mi-era greu să explic că societatea şi presa românească era puternic polarizată în privinţa războiului din Iugoslavia).
Tot din proprie iniţiativă şi cu sprijinul Şcolii am ajuns şi la BFBS - British Forces Broadcast Services - un fel de TV Pro Patria şi radio Ora armatei reunite - care emitea programe pentru toate trupele britanice dislocate peste mări şi ţări în Irlanda de Nord, Gibraltar, Germania, insulele Falkland, Cipru, Bosnia, Macedonia, Brunei. Greu mi-a fost atunci să realizez că acel serviciu ce transmitea ştiri şi programe de divertisment pentru ca acei britanici aflaţi în uniform să se simtă mai aproape de casă era unul civil, nonprofit şi care avea un contract în acest sens cu Ministerul britanic al apărării. Mai mult decât atât, acei redactori civili hotărau singuri ce ştiri, muzică sau divertisment să transmit militarilor britanici departe de casă. Aşa ceva nu este de conceput nici astăzi în România anului 2012, când un controversat ministru al apărării şi-a permis fără nici un fel de jenă sau scrupule morale să-şi facă o deşănţată propagandă în beneficiu personal în presa militară şi emisiunile militare de televiziune care-i erau subordonate.
În fine, un alt moment inedit a fost vizita - mijlocită de data aceasta de un coleg de curs, Aurel Deaconu, care era prieten cu unul dintre cursanţii români, colonelul, viitor general Mirel Dohotariu - la Colegiul Regal pentru Studii de Apărare (înfiinţat de Churchill în 1927), situat într-un cartier rezidenţial al Londrei, lângă Hyde Park, şi printre ambasade. M-am bucurat să-i recunosc printre fotografiile de grup ale absolvenţilor de pe pereţi pe generalul Constantin Degeratu şi pe fostul meu comandant din misiunea în Albania din 1997, colonelul Ioan Sorin. În acel décor regal (anual Regina Elisabeta făce o vizită la Colegiu) am avut o puternică senzaţie de elită şi nobleţe autentică. Din ceea ce ne-au povestit Mirel Dohotariu şi colegul lui Ilie Ţifrea, cât şi din interviul pe care l-am luat pentru "Observatorul military" comandantului Colegiului, viceamiralul J.M.S. McAnally, am înţeles că nivelul politico-militar al prelegerilor şi discuţiilor era cu adevărat academic, iar modul de gândire cerut studenţilor era unul global, în timp ce confortul asigurat de Majestatea Sa ofiţerilor seniori din toată lumea ce erau pregăţiţi spre a conduce armatele şi politica din ţările lor, era cel al upper-class-ului britanic. Nici o legătură cu mioriticul Colegiu Naţional de Apărare ce a ajuns să fie absolvit până şi de o elenăudrea (sic!).
Atunci, ca şi acum, iată că nu-mi pot desprinde constatările şi emoţiile britanice de cele româneşti şi asta nu dintr-un spirit masochist, ci pentru că nu am încetat niciodată să năzuiesc - utopic desigur - ca şi cele de la mine de acasă să se apropie măcar de cele din lumea civilizată. La fel cum avea să mi se întâmple şi pe timpul celor două lungi misiuni ale mele în Kosovo, tot timpul cât am stat patru luni la curs în Anglia am constatat cu o nesecată şi naivă uimire distanţa uriaşă dintre subiectele şi problemele ce frământau societatea occidental şi cele de acasă. De exemplu pe la mijlocul lui februarie 1999 prima pagină a ziarelor britanice aveau în centru fotografia unei adolescente kurde de doar 15 ani care-şi dăduse foc în faţa ambasadei Greciei din Londra în semn de protest a facilitării de către greci a arestării la Nairobi de către turci a liderului PKK, Abdullah Ocalan; în acelaşi timp, în România o femeie sărmană din Piteşti, Ileana Voican, şi-a dat foc în faţa primăriei pentru că nu avea casă, pentru a muri apoi în chinuiri uitată de toţi într-un spital. În schimb, deşi Miron Cosma - "Luceafărui huilei" era arestat pentru tot ce făcuse la ultima mineriadă din ianuarie şi la cea din 1991, nici o soţie sau fată de miner din Valea Jiului nu şi-a dat foc în semn de protest. Tot prin februarie, presa londoneză era profund revoltată de ceea ce numea rasismul instituţionalizat al poliţiei britanice dovedit în cazul tratamentelor brutale aplicate unui negru Stephen Lawrence, în timp ce Evenimentul zilei publica povestea unui ţăran din Vrancea ce trăia într-un bordei de un metro şi jumătate săpat sub pământ şi acoperit cu balegă, omul declarându-se fericit şi mulţumit cu ceea ce avea.
La fel ca multe alte milioane de oameni de pe această planetă, am avut ce învăţa din sejurul meu la umbra străvechiului Albion despre armată, despre şcoală, despre discuţii, despre mersul pe stradă, despre priviri şi gesture şi mai ales despre un anumit mod de a privi şi folosi viaţa ce ţi-a fost dată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
