Totul a început de la cursul de limba engleză de la Beaconsfield din Marea Britanie în primăvara lui 1999. Eseul de final de curs mi-a prilejuit deschiderea către studiul istoriei propagandei pornind de la relaţia dintre presă şi armată, iar articolele din presa londoneză despre războiul dintre NATO şi Iugoslavia miloşevistă au documentat primul capitol din ceea ce a fost, peste doar câteva luni, prima mea carte - "150 de ani de război mediatic". Cu alte cuvinte, totul a venit cumva de la sine: mai întâi jurnalist entuziast la TV Pro Patria, câteva colaborări timide şi cuminţi la "Observatorul militar", apoi albumul "Armata română în misiuni de pace" la Editura Militară împreună cu colegul Laurenţiun Sfinteş (el avea deja publicate două volume de jurnal în misiunile sale din Canada şi în Bosnia la editura militară, tot aşa cum şi Valeriu Pricină, Eugen Pelin, George Mihalcea şi alţii din redacţia de radio şi televiziune militară aveau deja volume de poezie).
Celina Petrescu, buna mea colegă, mi-a simţit condeiul şi m-a încurajat să încerc fără nici o jenă (pentru faptul că eram ofiţer, că nu aveam studii literare) o colaborare la o revistă civilă şi astfel am ajuns să scriu articolaşe despre nud şi iubiri celebre la revista Unica, unde m-am împăcat tare bine (cât a fost posibil tematic) cu surorile Diana şi Corina Moţiu ce conduceau redacţia. Apoi am "atacat" Playboy o revistă foarte non-conformistă faţă de societatea românească de la cumpăna dintre milenii, unde mi s-a părut teribil de cutezător să public, eu un ofiţer provenind dintr-o instituţie - armata - la acea vreme încrâncenat conformistă. Datorită lui Dan Silviu Boerescu şi Mihail Gălăţanu am înţeles până la urmă că una-i să scrii disciplinat şi corect pentru presa militară şi altceva este să te exprimi liber şi suculent în presa civilă.
Cel căruia îi datorez prima şansă de a debuta într-un volum de autor (aşa cum colonelul Valeriu Pricină mi-a deschis calea jurnalismului de televiziune) într-o editură de top - Nemira - în colecţia "Politica", a fost Valentin Nicolau. În noiembrie 1999 eram un ilustru necunoscut când m-am dus cu printul de la "150 de ani de război mediatic" în redacţia Nemirei de la etajul III al Casei Scânteii (mă rog, Casa Presei Libere); am fost mulţumit că l-am lăsat unui redactor foarte politicos şi corect, dar nu mi-a venit să cred când, spre seară, m-a sunat acasă chiar directorul Valentin Nicolau pentru a mă invita a doua zi la editură, unde am şi semnat contractul. Eram atunci într-o perioadă destul de nefastă profesional, tocmai fusesem mutat, oarecum disciplinar, din redacţia Pro Patria, unde, deşi eram recunoscut poate cel mai bun redactor, călcasem rău de tot în străchini certându-mă crunt cu doi protejaţi ai sistemului. Aşa că sistemul (Direcţia Relaţii Publice era atunci condusă de un comunistoid naţionalist, colonelul Valentin Stancu) m-a mutat redactor principal la ziarul "Observatorul militar", unde atmosfera redacţională era controlată încă de ofiţeri ce se formaseră pe vremea şantierelor naţionale din Epoca de aur a lui Ceaşcă şi care continuau neabătut să scrie în limba de lemn a lui Iliescu. Evident că lansarea cărţii mele la Nemira la Bookfest 2000 (pe atunci la etajele III-IV ale Teatrului Naţional) a fost o găluşcă greu de digerat de orgoliul confraţilor mei de presă militară. Eu însă notasem foarte conştiincios toate observaţiile critic-părinteşti aplicate pe text şi în subtext cu bună credinţă pe care mi le făcuse redactorul cărţii, Nicolae Vrublevschi - vechi meseriaş de la Editura politică, şi am continuat să mă refugiez în scris acasă, aşa cum altădată evadam din serviciul angoasant în sculptură sau în desen. Astfel a apărut după doar doi ani, tot la Nemira, şi tot în colecţia "Politica", Propagandă fără frontiere, lansată în martie 2002 la noul (şi actualul) sediu al editurii, printr-o incitantă discuţie cu public la care vedeta a fost deputata liberală Mona Muscă (atunci în mare vogă), plus directorul Institutului de istorie militară, generalul Mihai Ionescu, şi şeful meu din noul serviciu, Secţia de operaţii psihologice a SMG, colonelul Marin Mitea.
Generalul Mişa Ionescu a fost dintre cei care mi-a luat apărarea în faţa bombănelilor unor "istorici militari de meserie" cum ar zice Neagu Djuvara, care acceptau cu dificultate ca un inginer, fără facultate de istorie sau alte studii de specialitate să publice o inedită istorie militară a românilor (Armata şi luptele românilor) şi încă în două ediţii, care mi-au adus laudele sincere ale academicianului Florin Constantiniu. Cu toate acestea, poate şi pentru că nu scrisesem de rău despre armata română şi presa acesteia, primele mele două cărţi au fost premiate de Revista de istorie militară şi Gândirea militară românească. Era şi acesta un mod de a demonstra o desprindere de închistările şi dogmele trecutului şi de a afişa noile deschideri către societatea civilă ale instituţiei militare angajate frenetic la începutul anilor 2000 în cursa pentru NATO. Din aceleaşi motiv, nici în Direcţia Operaţii a SMG din care făceam parte după ce mi se desfiinţase funcţia la Studioul Cinematografic al Armatei nu se manifestaseră deschis opoziţii sau încercări de cenzură la adresa conţinutului cărţilor mele, dar suspiciunile, bârfele şi maliţiozităţile mai răbufneau din când în când: fie mai scăpau comentarii tendenţioase, cum că eu aş încerca să redactez doctrina operaţiilor informaţionale româneşti (asta era o sarcină de serviciu) ca să se potrivească cu teoriile din cărţile mele (private, adică armata nu avea treabă cu ele) şi nu cu cele ale NATO (insinuatorii necitindu-le nici pe unele, nici pe altele), fie sub forma unor acuzaţii ameninţătoare, abia mascate, că aş fi trădat eu nu ştiu ce secrete despre forţele speciale româneşti. Una peste alta, până la urmă am fost la început tolerat şi apoi acceptat în cel mai rigid corp al SMG drept un excentric, uneori simpatic, care în fond nu făcea nici un rău doar pentru că era altfel decât ceilalţi şi-i plăcea să poarte pălării şi berete mai fistichi când venea la serviciu.
Cam în această atmosferă, destul de încărcată, am făcut un gest - gândit atunci drept unul de autoprotecţie - pe care ulterior l-am regretat profund, fiindu-mi ruşine de slăbiciunea mea: am acceptat ca cel pe care-l poreclisem "Ticălosul", adică şeful Secţiei de operaţii psihologice unde lucram, să-mi semneze (deşi tot eu corectasem până la rescriere textul său, care iniţial era haotic şi agramat) prefaţa la Arme care nu ucid (Nemira, 2004). Am sperat, în deşert, ca în acest fel să mai amortizez din orgolii şi să mai potolesc din frustrări. Mai mult ca sigur că acest nedemn compromis cu sistemul nu a fost singurul din cariera mea militară, dar cu siguranţă a fost cel mai inutil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
