În vara lui 2001 mi s-a desfiinţat funcţia de la Studioul Cinematografic al Armatei, şi, proaspăt locotenent-colonel fiind, am fost pus la dispoziţie pentru trei luni, răgaz în care trebuia să-mi caut singur o funcţie corespunzătoare gradului sau să accept o eventuală ofertă a Direcţiei Pesonal la o unitate militară din Cuca Măcăii. Prietenul Eugen Lungu, camaradul meu din misiunea din Albania, mi-a spus de o funcţie liberă în Direcţia Operaţii a Statului Major General, în Secţia de Operaţii psihologice, poziţie în care eram recomandat de cele publicate deja pe tema propagandei şi a relaţiei dintre armată şi presă nu numai la editura Nemira, dar şi în săptămânalul armatei Observatorul militar. Ulterior am aflat că numirea mea (obţinută doar prin bunăvoinţa generalului Mihail Popescu, şeful SMG, care mă ştia de "băiet bun" din Pro Patria) în aşa numitul nucleu dur al SMG, respectiv Direcţia Operaţii, provocase comentarii maliţioase şi cu o undă de indignare printre stat-majoriştii cu vechime mare şi coate tocite în cancelarii regimentale, care nu înţelegeau ce căuta acolo un ofiţer care tocmai publicase în Playboy un articol despre peace-keeperii români ("Auzi domne, a ajuns armata să se scrie despre ea până şi în revista aia cu femei goale! Oare cine i-o fi dat aprobare?"). Eu eram şi mai speriat de acest nou pas într-o lume despre care aveam prejudecăţile mele deopotrivă inhibante şi cazone, ştiind bine că nu aveam nici un fel de studii militare (şcoală militară, academie militară), nici milităros nu eram, nici "operăţii" nu ştiam. Tot amicul Eugen Lungu, cu umorul său inconfundabil, prin care reuşea să rezume perfect orice situaţie, m-a liniştit profetic: "Nu-ţi fă probleme Căline: engleză ştii mai bine decât mulţi, la calculator te pricepi să lucrezi, gata: vei fi un foarte bun ofiţer de operaţii". A avut, în mare parte, dreptate: după câţiva ani, cel care scrisese despre "arta războiului în timp de pace" între două pictoriale incendiare dintr-o revistă pentru adulţi, a ajuns să redacteze doctrinele militare ale operaţiilor informaţionale şi a celor psihologice româneşti în conformitate cu cele ale NATO.
Şi totuşi am avut şansa acelui colectiv cu totul special din cadrul Direcţiei operaţii sau poate din întreg Statul Major General numit Secţia de Operaţii Psihologice sau PSYOPS, cum suna mult mai bine acronimul natoist. Colegii mei, cu excepţia unui şef (în perioada 2002-2005) de tristă amintire, pe care l-am poreclit "Ticălosul" (acesta fiind un stalinist fioros, frustrat şi complexat fără s-o ştie), erau cam cu zece ani mai tineri decât mine. Aceştia formau acea mult prea mică generaţie de ofiţeri, care, isteţi cum erau, ştiuseră a beneficia imediat după 1990 de şansa de a urma o facultate civilă la cursuri de zi în specialităţi care lipseau cu desăvârşire în armată (psihologie, sociologie, jurnalism), dar continuând a primi solda unui ofiţer. Având astfel o cu totul altă deschidere şi înţelegere asupra viitoarei lor cariere militare decât colegii lor de generaţie formaţi în rigorile strâmte ale şcolilor militare, ei au învăţat cât au putut de bine limba engleză şi apoi s-au oferit imediat să participe la orice aplicaţii, cursuri, exerciţii legate de NATO, devenind prin observare, practică şi cunoaştere la faţa locului în mediu internaţional dintre cei mai occidentalizaţi ofiţeri români. Curajoşi, ei au fost cei care au plecat primii, imediat ce s-a ivit posibilitatea, în misiuni de şase luni după anul 2000 la Priştina, în Kosovo (când situaţia încă nu era nici stabilizată şi nici prea roză) pe funcţii din domeniul operaţiilor psihologice în comandamentul KFOR, învăţând astfel meseria direct din practică, de la colegii americani sau britanici. Puţini ofiţeri români au avut atunci o asemenea îndrăzneală şi temeritate şi în nici un caz acei colonei burtoşi şi cam chelioşi, cu ştate mult prea vechi, ajunse poate nu neapărat din vina lor nişte "hoaşte bătrâne" incapabile a se mai alinia la un alt fel de "militărie". Aceştia ocupau însă în perioada 2001-2008 cam toate funcţiile de decizie şi influenţă din SMG, iar secvenţe semnificative adunate din portretul fiecăruia am încercat să le concentrez sub eticheta de "tipuri cazone 2000". Tinerii mei colegi au fost însă printre cei care au ocupat primii diferite funcţii în comandamentele regionale ale NATO după primirea României în Alianţă în 2004.
Am fost întrebat, firesc, la un moment dat de băiatul meu: "Tată, dar tu ce faci acolo toată ziua la serviciu?" M-am blocat, pentru nu ştiam ce să-i răspund. "Hârtii, Horia. Mai precis hârtii la hârtii." "Despre ce?" Aici chiar a trebuit să fac pe deşteptul dând-o cotită - "Eh, chestii militare. Nu am cum să-ţi explic", când mai cinstit ar fi fost să recunosc simplu "Nu ştiu!" Dar asta ar fi fost şi mai greu de explicat lui atunci, cum îmi este şi acum în aceste pagini. Ceea ce mi-a devenit însă foarte clar, mai ales după ce i-am cunoscut şi pe câţiva profesionişti occidentali de la general la subofiţer, este faptul că toţi militarii sunt doar nişte copii adulţi care îşi iau însă joaca foarte în serios şi cred cu tărie în importanţa ei. În fond, ei se joacă în locuri special amenajate (numite câmpuri de instrucţie sau teatre de operaţii), purtând costume speciale (uniformele sau ţinutele), după reguli de ei inventate (regulamente, doctrine, proceduri) folosind fie hârtiile (dacă se poate cât mai colorate cu hărţi multicolore sau poze), fie maşinuţe mari din oţel blindat, fie jucărele care nu trag nici cu apă şi nici cu bile, ci tot cu un oţel care face buba rău de tot. Din păcate, uneori civilii au mare nevoie de aceşti copii serioşi (unii cu muşchi chiar şi pe creier), iar politicienii îi exploatează fără milă, ofeindu-le în schimb doar zorzoane (grade, decoraţii, medalii, dilome şi felicitări) oferindu-se drept actori principali în lacrimogenele melodrame naţional-patriotarde reunite sub genericul "Cultul eroilor" (ceremonii, fanfare, coroane de flori, speech-uri lăcrămoase, cocarde naţionale, mausolee, televiziuni).
În ceea ce mă priveşte, nu cred că am luat în serios armata de prea multe ori. Conştient sau nu, am făcut diferenţa între spectacolul de formă şi consistenţa de fond a instituţiei militare. Aşa încât atâta timp cât am lucrat în Direcţia Operaţii a SMG am fost tot timpul conştient că acolo era vorba doar despre nişte hârtii care putea fi făcute şi refăcute oricând, restul fiind doar acea încregnătură de relaţii şi interese omeneşti, birocratizate şi ierarhizate într-un fel anume. Nici autoritatea unor grade superioare nu m-a impresionat vreodată prea mult: "Aşa a zis dom general!" auzeam eu supremul argument. "Şi ce dacă a zis?" răspundeam (sau gândeam) eu. "Că doar n-o fi Dumnezeu!" La fel a fost şi în Kosovo. După prima lună petrecută în comandamentul principal al KFOR din Priştina, mi-am dat seama că activitatea mea de stat-majorist în secţia PSYOPS, la fel ca şi a celorlalte sute de ofiţeri şi subofiţeri multiunaţionali ce viermuiau pe alei printre Corimecele campului, avea o mult prea mică pondere în desfăşurarea şi orientarea evenimentelor din frământatul Kosovo. În consecinţă, pe tot timpul celor două misiuni de şase luni pe care le-am petrecut în KFOR am dat prioritate absolută problemelor legate de poziţia mea de senior naţional reprezentativ al militarilor români din KFOR: oamenii, colegii mei, mi s-au părut mult mai importanţi decât nişte hârtii de rutină întocmite musai conform unor proceduri standard de operare..
Aşa cum am învăţat să fac distincţia între profilele diferite ale unor generaţii de ofiţeri, tot aşa, de-a lungul celor şapte ani petrecuţi în labirintul culoarelor SMG mi-am demitizat orice percepţie referitoare la persoanele cu afişau gradul de general. Am întâlnit astfel câţiva generali - oameni adevăraţi, construiţi frumos şi drept, care îşi făceau meseria corespunzător aşteptărilor nivelului ierarhic superior la care ajunseseră (căci asta însemna gradul de general) cu bun simţ şi competenţă, cu onestitate şi (ceva mai rar) curaj. Din păcate, nu i-am văzut ajungând şefi prea mari, dar măcar în zona lor (adesea restrânsă) de responsabilitate au încercat să facă o treabă bună, să modernizeze armata, să o facă cu adevărat interoperabilă (adică la acelaşi nivel de organizare şi funcţionare) cu cele din NATO. Toţi fuseseră în misiuni de teren prin Angola, Albania, lucraseră prin comandamente NATO sau reprezentanţe militare ale României, aveau o înţelegere mai apropiată de realitate a fenomenului militar internaţional. Majoritatea generalilor români (vezi Generalul mioritic) erau doar nişte robi ai hârtiilor, grupate în celebrele mape cât mai groase ale comandantului/directorului/şefului pe care i le punea pe birou desistul (adică subofiţerul responsabil cu documentele secrete şi nesecrete), şi a căror parcurgere şi adnotare cu rezoluţii standard (tip "D-l col. Icsulescu, Rog măsuri în termen" - urma semnătura cât mai recognoscibilă şi ştampila aplicată de desist) devenea pivotul principal al activităţii sale zilnice. Poate de aceea aceşti generali mioritici acumulaseră burţi impresionante deasupra unor cute şi genunchi lustruiţi la faimoşii pantaloni cu vipuşcă groasă. Rar am văzut pe câte unul la sala de sport din M100 - excelent utilată - sau făcând jogging dimineaţa aşa cum obişnuia zilnic la cinci dimineaţa un general american şef de stat major în comandamentul KFOR.
Nu este uşor de suportat logoreea unui general român, mai ales dacă acesta suferă de pusee megalomanice, dacă poartă traumatismele unor frustrări doar de el ştiute sau dacă are ambiţii nesatisfăcute şi este chinuit de hărnicie. În desele şedinţele curente, auditoriul subordonat respectivului este deja resemnat cu nesfârşita retorică (cuprinzând adesea ameninţări abia mascate) a şefului, dar când fenomenul se repetă în cadru festiv, atunci el devine un calvar. Am traversat şi eu un astfel de moment penibil la aniversarea unor colegi care au invitat mai mulţi ofiţeri din Direcţia operaţii la un restăurănţel din apropierea Ministerului apărării; inevitabil şeful Direcţiei - pe care-l poreclisem nu fără motiv "Bulibaşa" - a fost prezent în capul mesei, coagulând în jurul său un stol de linguşitori care-i sorbeau vorbele ce nu se mai terminau, spre disperarea celor nu puţini dintre convivi care ar fi vrut cu ardoare să plece acasă, dar nu îndrăzneau să se ridice de la masă înaintea generalului care sigur ar fi notat gestul drept o ofensă adusă lui personal. Cu consecinţe uşor previzibile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
