Exista multe feluri de a citi o carte. Exista insa si carti care nu suporta decat un singur tip de lectura - sunt acelea care, de obicei, ne incanta copilaria. Cine nu a trecut prin faza aventurilor de tot felul cu mohicani, pirati, muschetari, detectivi si liceeni a pierdut faza cea mai romantica a felului de a citi, acel mod, pe care mai tarziu il pierdem, unde nu exista literatura (alcatuita din tehnici, referinte culturale etc.) ci existenta - o existenta in care ne scufundam pana la identificare. Linia transanta ce desparte fictiunea de realitate este atat de subtire, de fina, incat nici nu se mai observa; acelasi lucru se mai petrece doar cand autorul piere fulgerator, imediat dupa aparitia unei carti.
Inca nu-i disparuse febra aparitiei unui nou volum de versuri, descifrat de Alex. Stefanescu drept un imens pas inapoi pentru creatia sa, ba, mai mult, apreciind chiar ca materia volumului nici macar poezie nu e, cand Ioan Flora s-a prabusit, la propriu si la figurat, secerat fara mila de boala pe care o tinuse cat mai departe de ochii celor apropiati. Volumul de versuri nou aparut - daca nu ma insel, avusese lansarea prin noiembrie, la Targul de Carte Gaudeamus - se intitula tragic "Dejunul sub iarba". In cateva discutii in doi - sau in trei cand ni se alatura si Marian Draghici - incercasem sa-l fac(em) sa renunte la titlu. Imi suna ciudat, prevestitor de rele si, cum am mistica intruparii cuvantului in real, am insistat. "Lasa, pretene, e bine asa", imi spunea Ioan Flora cu un accent de banatean asezat. Incercasem sa-i presar indoieli spre a renunta la titlu, povestindu-i modul straniu in care Al. Ivasiuc isi presimtise parca moartea prin finalul romanului sau "Racul" - Miguel moare dintr-o stupida intamplare, haotic, fara sens (Ivasiuc avea sa moara la cateva luni, poate la un an dupa ce-i aparuse romanul cu acest final, la fel de intamplator, lovit fiind de o dala de beton desprinsa din blocul Scala, la cutremurul din 4 martie 1977).
Daca titlul nu mi-a placut (sunandu-mi macabru si rau prevestitor) si nu-mi place nici acum (de parca l-as gasi vinovat de moartea lui Ioan), poemele din "Dejunul sub iarba" mi-au placut de la bun inceput. Ioan Flora rostea, nu mai facea poezie. Iar sub aceasta denudarea a textului de orice infloritura, de orice strategie poetica, se ascundea un sentiment nelinistitor, o lehamite, o oboseala existentiala mare cat lumea, toate insemne ale extinctiei. In orice amanunt, in prozaismul gesturilor, faptelor, in notatiile reci si seci ale cotidianului se ghiceste deliteraturizarea, caci in fata eminentei nimic nu mai are valoare, iar orgoliul de a fictiona se stinge: "Spre seara am iesit la camp,/ Razletite case albe, impresurate de crini si hortensii,/ de pini, castani si muscate - ai fi zis ca esti si nu esti/ acasa, ai fi zis multe.// Am iesit in camp si am retezat cu o custura sapte spice de grau,/ cu cate saizeci de boabe fiecare./ Am revenit hotarat dupa o ora si mai bine/ si am intrat in casa./ Am turnat apa intr-o sticla goala de sampanie, am infipt/ acolo spicele, iar vasul l-am asezat in fereastra.// Ma dureau tamplele, ma dureau genunchii, ma dureau/ toate sensurile interzise - infecta mancarime a trupului,/ vorba sfantului Augustin, a carnii care nu mai e/ tanara.// Am intrat in baie, m-am privit in oglinda:/ - Sa ma barbieresc, m-am intrebat, sau mai bine sa ma-mpusc?/ -De ce m-as barbieri?! mi-am raspuns.// Am iesit pe camp, am cules sapte spice de grau".
Acestui tip de lectura - care desluseste semnale premonitorii ale mortii in cotidianul cel mai plat - i se poate reprosa ca este profund subiectiv si influentat de tragicul eveniment ce-a urmat aparitiei volumului. Daca socotim insa ca poeziile au fost scrise in preajma mortii, poate cu obsesia aripei ei ce falfaia adesea in apropierea lui, reprosul nu poate sta in picioare. Atunci, de ce nu a fost interpretat asa inca de la bun inceput? Poate din graba, poate din neatentie, poate din obisnuinta de a percepe literatura strict ca pe un joc tehnic, poetii fiind mai mereu banuiti de duplicitate. Fiorul autenticitatii insa este indubitabil si un critic onest ar fi putut sesiza aceste semnale tragice, care nu sunt numai acte existentiale, ci sI poezie autentica, de mare frumusete. In acest presentiment intra si evocarea tineretii studentesti in care viata, chiar daca vegheata discret de moarte, nu se indoia inca de vesnicia ei: "Noi ii spuneam Casa Filipov. Era, de fapt, o casa modesta,/ cu etaj si o curte ingusta,/ cu iedera si un zid de caramida, sprijinit de cimitir./ Uneori escaladam zidul, stand cu orele tolaniti/ pe buza gropilor din timpul ultimelor bombardamente/ privind pur si simplu cerul// Eram cu totii studenti - la Litere sau Arte./ Mancam doar ceai, cartofi prajiti si oua./ Ascultam cu veneratie, cu furie, Jimi Hendrix, Rolling Stones,/ Santana, Janis Joplin, Eric Clapton./ Citeam Borges, Marcuse, Faulkner, Bacovia,/ Gala Guttenberg, Edgar Lee Masters, Tara pustie,/ Zen, budismul si psihanaliza,// Textuam, redactam revista de perete Noi, afisand-o/ cu nedisimulata mandrie in holul facultatii./ Jucam fotbal, beam coniac in cesti de cafea/ in bufetul de la istorie, pana ce am fost aratati cu degetul/ inmuiat in cerneala de colegii nostri eminenti si zelosi./ Scriam poeme, imaginam scenarii, iedera urca pana la fereasta/ de la etaj, pana la respiratia noastra extra-cotidiana".
A trecut un an de cand imi spunea, profund afectat de cele scrise de Alex. Stefanescu: "Lasa, prietene, sa traim noi asa, fara talent ca Mircea". Chiar asa, la ce bun talentul daca nu traim?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
