In octombrie 1990, cand am avut si eu, in sfarsit, prilejul sa ies din Romania si privilegiul de a-i cunoaste pe Monica Lovinescu* si Virigil Ierunca, doua formule tin minte ca m-au socat la cel dintai dialog al nostru. A fost, intai, cuvantul greu ca un chepeng peste o pivnita folosit de Virgil Ierunca in privinta Romaniei postcomuniste: "Suntem o gubernie".
Cum a rasunat acest verdict nu atat in cafeneaua din Piata Sorbonei, dar in auzul inocentului doldora de sperante ce eram... nu va mai spun. Ei bine, an de an de atunci, nu fac decat sa inventariez elementele care ne apropie de imaginea traditionala a mujicului din stepa, cel iubitor de vodca si bici, impaienjenit de oblomovism, mocnind de ura de clasa si pofta de conace incendiate, situat in grotesca venerare a Revizorului, in lugubra hipnoza a uniformei si Ohranei, in lehamite de Occident si extaz fata de faradelege.
De cealalta parte, acea tristete acida a Monicai Lovinescu vorbind despre stangismul - irepresibil, intratabil, secular - al intelighentiei pariziene m-a facut sa zambesc ingaduitor vazand resemnarea cu care si-a punctat afirmatia cum ca "zece, douazeci de ani de acum inainte, mai mult de a-i face pe occidentali sa accepte - strict teoretic macar - comparatia dintre nazism si comunism nu putem face. Nicidecum echivalare, dar macar simpla punere in paralel a celor doua totalitarisme". Zambeam atunci, fiindca eram convins ca, in cateva luni, toata lumea va accepta noile realitati si ca Vestul (culpabilizat, vezi bine, si dornic sa-si spele pacatele) se va varsa binefacator peste Estul costeliv, iar mladioasa, iute adaptabila "le pensee francaise" se va plia pe setea noastra de dreapta, adica de capitalism, liberalism, elitarism s.a.m.d.
Ei bine, la numai cateva luni apoi, la un colocviu de la INALCO dedicat Estului sovietizat gratie Aliatilor, mi-a fost dat sa inteleg la modul cel mai brutal ce va sa zica incrancenarea dogmatica a stangismului parizian, inclusiv academic. Orbirea voluntara, opercularea sistematica, refuzul absolut al - cel putin - indoielii, al unei fisuri cat de mici in atat de perfidul, uriasul beton prefabricat al teoriei dumnealor cum ca in 1989 am iesit nu din bolsevism, ci din fascism si nationalism, avand abia acum, dupa ce am intinat sfintele idealuri socialiste, misia istorica de-a experimenta mensevismul.
Daca eu am zambit concesiv atunci, foarte multi au acuzat-o direct, urat, furibund pe Monica Lovinescu pentru radicalismul postceausist, pentru scepticismul coroziv si intransigenta neresemnata, neiertatoare cu care a taxat viciile de gandire ale ideologiei pentru care, conform lui Stalin, "omul nu conteaza" si in numele careia Sartre a decretat (v. aici la p. 60) ca "un regim revolutionar trebuie sa se dezbare de un numar de indivizi care-l ameninta si nu vad alt mijloc decat moartea. Din inchisoare mai poti sa si iesi...", asta fiind in 1973!
Din pacate pentru literati, Monica Lovinescu a abandonat dupa 1990 exercitiul ritmic al cronicii literare, "ajutata" fiind si de ranchiunoasa decizie a conducerii Radio Free Europe de a desfiinta Biroul din Paris al postului, cel constant banuit si acuzat de abateri de la Linia Coniventei. Dar din fericire pentru publicul mai larg, cititor al Humanitas-ului, al "22"-ului si al "Romaniei literare", Monica Lovinescu s-a implicat in varii maniere in aproape tot ce a insemnat adiere de "proces al comunismului" in mintile noastre de fosti Oameni ai Cozii, de la seria editoriala, pe cat de exceptionala pe atat de putin comentata, de la Humanitas, pana la "Memorialul durerii", cartile Doinei Jela, filmele lui Lucian Pintilie etc. Un proces intentat deopotriva parintilor si nepotilor, fondatorilor si tovarasilor de drum, vrajitorilor si dezvrajitilor coplesiti de nostalgie ori amenintati de amnezie. Aparute intre febr. 1990 si nov. 2001 la rubrica sa din "Romania literara", "Diagonalele" reunite in volum se strang cu fervoare si elanuri simpatetice imprejurul lui Raymond Aron, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Alain Besancon, Stephane Courtois, A. Gluksmann, K. Finkielkraut, se delimiteaza cu amara ironie de excesele coabitante de tip Michnik-Jaruzelski sau Alexandre Adler-Lily Marcon, pentru a se delimita net de terorismul intelectual prin care "aceleasi pacate infierate la Heidegger sunt sistematic acuzate la Sartre. Intentiile nu pot fi josnice decat la extrema dreapta, cum o rotim spre stanga scuza devine principala figura de stil".
Cine oare, in absenta Monicai Lovinescu, ar fi comentat la noi carti precum Jugement a Moscou de Vladimir Bukovski, Le lys et la cendre de B.H. Levy, La fin de L'innocence de Stephen Koch, La parole ressuscitee de Vitali Sentalinski, Ideologies et realites de Jeanne Hersch? Cine ne-ar mai fi adus in atentie cazul Monnoret, cazul Arthur London cu perversa traficare a trecutului, cazul Jacques Rossi, fost agent al Komintern, ajuns la 91 de ani sa declare ca "omul nou" al nazismului era omul nou al sovietelor?
Si cine ar fi dispus de un atare capital de credibilitate pentru a scrie un text precum Gramofonul ideologic (v.p. 193-196)? Cititi-l... si mai vorbim dupa aceea.
*) Monica Lovinescu, Diagonale, Editura Humanitas, 244 pag.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
