Seria Labiritul este un bestseller New York Times. În româneşte o publică Editura Litera. Autorul se numeşte James Dashner. Celebru scriitor american datorită literaturii sale de ficţiune pentru copii şi adolescenţi, James Dashner şi-a câştigat notorietatea odată cu iniţierea seriei Captiv în labirint al cărei prim roman a devenit sursa unei ecranizări cinematografice. Cărţile sale sunt, în general, marcate de aventură intensă, de prezenţa personajelor aflate în situaţii-limită, de elemente de science-fiction, toate surprinse într-o viziune extrem de realistă şi dinamică, ce oferă o lectură captivantă cititorului actual.
Volumul al treilea „Tratament letal”, apare în această săptămână.
Cea de-a treia carte din seria Labirintul, Tratament letal continuă aventurile Poienarilor prinşi de această dată în iureşul ameţitor al descoperirii tratamentului împotriva unui virus ce ameninţă să distrugă omenirea. RĂU i-a răpit totul lui Thomas: viaţa, amintirile şi, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El ştie că nu poate avea încredere în RĂU, deşi cei din organizaţie îl asigură că timpul minciunilor a luat sfârşit, că au reuşit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor şi acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârşi schiţa pentru tratamentul împotriva Arşiţei. Ceea ce RĂU nu ştie însă este că s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut. Thomas îşi aminteşte mai mult decât cred ei, suficient cât să dovedească faptul că nu crede un cuvânt din ceea ce spun ei. Băiatul a învins Labirintul, a supravieţuit în Ţinutul Pârjolit, iar acum va risca totul ca să-şi salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât şi-ar fi imaginat Thomas vreodată. Va supravieţui oare cineva?
Capitolul 1
Mirosul începea să‑l scoată din minţi pe Thomas.
Nu faptul că era singur de mai bine de trei săptămâni. Nu pereţii, tavanul şi podeaua complet albe. Nu lipsa ferestrelor sau faptul că luminile nu se stingeau niciodată. Nimic din toate acestea. Îi luaseră ceasul; îi dădeau să mănânce exact acelaşi lucru, de trei ori pe zi – o bucată de şuncă, piure de cartofi, morcovi cruzi, o felie de pâine, apă –, nu‑i vorbeau niciodată, nu lăsau niciodată pe altcineva să intre în cameră. Fără cărţi, filme sau jocuri.
Era complet izolat. Trecuseră mai bine de trei săptămâni, deşi el începuse să se îndoiască de capacitatea sa de‑a ţine socoteala timpului şi se baza acum doar pe instinct. Încerca să aproximeze cât mai bine când se lăsa noaptea şi avea grijă să doarmă doar atât cât i se părea normal. Mesele îi făceau bine, chiar dacă nu i se păreau regulate. De parcă ţineau înadins să se simtă dezorientat. Singur. Într-o cameră căptuşită, lipsită de culoare – singurele excepţii, un closet mic în colţ, aproape ascuns, din oţel inoxidabil, şi un birou vechi din lemn, care nu-i folosea la nimic. Singur, într-o tăcere de nesuportat, cu timp nelimitat să se gândească
la boala care săpa în el: Arşiţa, acel virus mut, care pătrunde şi înlătură tot ceea ce este uman într-o fiinţă. Nimic din toate acestea nu-l scotea din minţi.
Dar el puţea groaznic, şi asta părea să‑i întindă nervii la maximum, scoţându‑l din minţi. Nu‑l lăsau să facă duş sau baie, de când venise acolo nu‑i dăduseră haine de schimb şi nimic cu care să se cureţe. Chiar şi o cârpă cât de mică i‑ar fi fost de folos; ar fi putut s‑o înmoaie în apa pe care i‑o dădeau să bea şi să se cureţe măcar pe faţă. Dar nu avea nimic, doar hainele murdare pe care le purta când îl închiseseră acolo. Nici măcar un cearşaf; se făcea covrig şi dormea cu dosul proptit în colţul camerei, cu braţele încrucişate, încercând să găsească cumva un strop de căldură, deseori tremurând.
Nu înţelegea de ce propriul miros îl speria cel mai tare. Poate era un semn că o luase razna. Oricum, fără să priceapă de ce, igiena lui tot mai precară îl agasa şi‑l făcea să se gândească la lucruri oribile. Bunăoară, că putrezea, că se descompunea, că măruntaiele lui deveneau la fel de râncede precum îşi simţea exteriorul. Asta îl îngrijora de fapt, oricât de iraţionale ar fi părut. Avea mâncare din belşug şi apă cât să nu sufere de sete; se odihnea din plin şi făcea sport cum putea în cămăruţa aceea, deseori alergând pe loc ore întregi. Logica îi spunea că a fi mizerabil nu are nimic de‑a face cu rezistenţa inimii sau cu funcţionarea plămânilor. Totuşi, mintea lui începea să creadă că putoarea constantă era un semn al morţii iminente, care se pregătea să‑l înghită cu totul. Gândurile acestea întunecate îl făceau să se întrebe dacă Teresa nu cumva îl minţise ultima dată când vorbiseră, când îi spusese că era prea târziu pentru el şi insistase că Thomas avea Arşiţa, că îşi pierduse minţile şi devenise violent. Că îşi pierduse deja minţile înainte să ajungă în cămăruţa aceea îngrozitoare. Până şi Brenda îl avertizase că lucrurile aveau să se înrăutăţească.
Poate că avuseseră dreptate.
Şi totuşi, îşi făcea griji pentru prietenii lui. Oare ce se întâmplase cu ei? Unde erau acum? Cum le afecta Arşiţa minţile? După ce trecuseră prin atâtea împreună, oare aşa avea să se termine totul? Începu să se înfurie. Tremura ca un şobolan în căutarea unui loc călduros, a unei bucăţele de mâncare. Cu fiecare zi, devenea tot mai furios, până ajungea uneori să tremure incontrolabil, înainte să reuşească să îşi astâmpere mânia. Nu voia ca furia aceasta să dispară pentru totdeauna; voia doar să o pună deoparte şi s‑o lase să crească. Să aştepte momentul potrivit, locul potrivit ca s‑o dezlănţuie. Cei de la RĂU îi făcuseră asta. Ei le furaseră vieţile, lui şi prietenilor lui, ca să îi folosească în cine ştie ce scopuri care li se păreau lor necesare. Fără să le pese de consecinţe. Şi aveau să plătească pentru asta. Thomas îşi jura în sinea lui de o mie de ori pe zi.
Astfel de gânduri îi treceau prin minte în timp ce se sprijinea de perete, cu faţa spre uşă şi spre biroul urât de lemn din faţa ei, în dimineaţa celei de‑a douăzeci şi doua zile de captivitate, din câte estimase el, în camera albă. Devenise o rutină: să ia micul dejun, apoi să facă sport. Spera în zadar că uşa avea să se deschidă, cuadevărat, complet, toată uşa, nu doar portiţa din partea de jos prin care îi dădeau mâncarea.
Încercase deja de nenumărate ori să deschidă chiar el uşa. Sertarele biroului erau goale, emanând doar un miros de mucegai şi cedru. Se uita în ele în fiecare dimineaţă, în caz că ar fi apărut ceva în vreunul peste noapte, ca prin minune, în timp ce el dormea. Era de aşteptat ca astfel de lucruri să se întâmple când era vorba de RĂU.
Aşa că şedea, holbându‑se la uşă. Aşteptând. În jurul lui erau doar pereţi albi şi tăcere. Şi mirosul trupului său. Se gândea la prietenii lui… Minho, Newt, Tigaie, puţinii Poienari care mai rămăseseră în viaţă. Brenda şi Jorge, care dispăruseră ca prin farmec după ce fuseseră salvaţi de Bergul uriaş. Harriet şi Sonya, celelalte fete din Grupul B, Aris. La Brenda şi la felul în care îl avertizase după ce se trezise prima dată în camera albă. Cum de reuşise să‑i vorbească în gând? Oare era de partea lui sau împotrivă?
Dar cel mai mult se gândea la Teresa. Nu reuşea să şi‑o scoată din minte, chiar dacă o ura din ce în ce mai mult. Ultimul lucru pe care i‑l spusese Teresa fusese că „RĂU sunt buni“ şi, indiferent că avea sau nu dreptate, pentru Thomas ea ajunsese să reprezinte toate grozăviile care se întâmplaseră. Ori de câte ori se gândea la ea, se înfuria teribil. Poate că doar furia aceea îi mai ţinea mintea întreagă, în timp ce aştepta. Mâncare. Somn. Sport. Sete de răzbunare. Asta făcuse încă trei zile. Singur.
În cea de‑a douăzeci şi şasea zi, uşa se deschise.
Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Bianca Paulevici
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
