Printr-o întâmplare fericită, pentru care trebuie să-i mulţumesc unei bune prietene şi colege de breaslă am reuşit să prind unul dintre ultimele zboruri care ajungeau la Goteborg înainte de încheierea ediţiei din acest an a târgului de carte.
Şi nu era o ediţie întâmplătoare, pentru că România avea calitatea de invitat de onoare, pentru a două oară la un târg important în 2013, după Paris în martie.
Dar să încep cu un pic de istorie şi cifre legate de Goteborg:
Prima ediţie în 1985 şi 5000 de vizitatori.
După 2008 cifra vizitatorilor s-a stabilizat undeva puţin peste 100.000. (Să nu uităm că oraşul Goteborg are aproximativ 500.000 de locuitori!)
Alte cifre importante: peste 900 de expozanţi şi tot câteva sute de manifestări – seminarii, conferinţe, lansări.
Înainte de toate, m-am întrebat de ce la Goteborg şi nu la Stockholm? Am primit două răspunsuri: unul mai oficial primit de la o persoană cu responsabilitate în organizare: Goteborg-ul ar fi singurul oraş mare aflat cam la egală distanţă de Copenhaga, Stockholm şi Olso. Posibil, eu nu am calculat.
Al doilea răspuns l-am primit de la o prietenă editoare suedeză la o importantă companie – nu spun numele, pentru că nu i-am cerut voie să o citez. Ea a zis: Majoritatea editurilor mari din Suedia sunt la Stockholm, dacă făceam târgul acolo nu avem nici un motiv să plecăm de acasă pentru câteva zile scăpând de soţi, respectiv soţii, de ăia mici şi de multe alte obligaţii casnice.
Bănuiesc că ambele răspunsuri sunt posibile şi probabile.
Aşadar la sosire – sâmbătă pe la ora prânzului, într-o foarte însorită, dar rece zi – am fost şocat de o coadă uriaşă – nici pe vremea răposatului regim nu am văzut aşa ceva la carne sau la lapte – care se încolăcea pe trotuar spre o direcţie îndepărtată. Nu m-a şocat doar lungimea ei, ci şi faptul că nimeni nu protesta, ba chiar puteai simţi pofta cititorului profesionist cum clocoteşte în ei. Aşa ceva la noi e chiar SF, deşi Gaudeamus-ul mare, de toamnă reuşeşte şi el să adune peste 100.000 de vizitatori.
Cum am zis, vizitatori. Pentru că al doilea motiv de suprindere a fost că lumea nu se duce doar să se informeze, ci chiar cumpăra din greu. Plus că mai serveşte o serie nouă de cozi pe la sesiunile de autografe. Ce să mai zic, pur şi simplu se călcau în picioare. Instantaneele pe care le-am prins au fost fotografiate duminică, a doua zi, spre sfârşit când vizitatorii se mai răriseră.
Apoi despre standul României. Alb. Şi atât. Nu alb şi roşu ca la Paris. Şi foarte sobru, simplu şi funcţional. Desigur mult mai mic ca suprafaţă decât cel de la Salon du livre, spaţiul mult mai eficient folosit pentru expunerea cărţilor. Cu siguranţă ar mai fi fost multe cărţi de prezentat, dar aceasta e o altă poveste.
Am reuşit să urmăresc cap-coadă puţine dintre evenimentele româneşti, totuşi pot povesti despre unul dintre ele organizat în parteneriat cu Ambasada Elvetiei, Pro Helvetia şi AIEQ (Asociaţia de studii din Quebec unde am avut parte de trei autori foarte diferiţi. Nu am specificat români, pentru că apartenenţa lor la spaţiul românesc a fost tema seminarului, mai exact (citând din program):
Este exilul o parte din literatura română?
Câţi dintre noi ştiu că Paul Celan, E. M. Cioran, Eugène Ionesco, Herta Müller şi Tristan Tzara sunt născuţi în România? Şi ce importanţă ar avea acest lucru? Ce aduci cu tine atunci când vii într-o ţară străină şi într-o cultură nouă? Are literatura română vreun drept asupra copiilor săi rătăciţi prin lume? Este oare literatura de exil o parte integrantă a literaturii române? Răspunsurile sunt oferite de trei tineri scriitori exilaţi plin de succes, născuţi cu toţii în România. Cătălin Dorian Florescu, scriitor al binecunoscutului roman Iacob se hotărăşte să iubească (stabilit în Elveţia), Dana Grigorcea (stabilită în Elveţia) şi Felicia Mihali (stabilită în Canada).
Fiecare dintre cei trei a avut o abordare diferită a situaţiei prin prisma experienţei personale. Cu toţi au avut umor. Din nefericire, în afară de Cătălin Dorian Florescu despre celelalte două scriitoare ştim destul de puţin. Dana Grigorcea care este… consăteancă la Zurich cu C.D. Florescu a publicat un roman scris în germană, la o editură elveţiană, roman cu titlul Baba Rada, încă netradus la noi; iar Felicia Mihali, care scrie în franceză (ea predă franceza în Canada!) şi de la ultimul volum în engleză, nu mai are un volum publicat în ţară din 2000, deşi i-au apărut mai multe. Din nefericire cărţile Feliciei Mihali nu au fost prezente… Aşa încât a trebuit să o credem pe cuvânt.
Ar fi multe de spus despre Camera de poezie, despre ceilalţi invitaţi importanţi, despre lansări şi conferinţe (Norman Manea, Cărtărescu, Varujan Vosganian şi mulţi alţii) despre pace şi înţelegere (Nu am mai avut parte de micile proteste de la Paris!), despre presa românească (prezentă la nivelul posturilor publice de radio şi tv) şi suedeză (care nu ne-a ocolit).
Aparent acesta este un articol laudativ şi plictisitor. Un fel de Laudatio pentru organizatori. Ar putea fi şi este; totuşi mi-aş fi dorit şi un pic de literatură comercială printre rafturi, acolo unde la loc de cinste stăteau autorii suedezi de crime fiction (adică romane poliţiste sau thrillere) traduşi în româneşte, dar nici un autor român din acelaşi gen literar – de exemplu Rodica Ojog-Braşoveanu, Lucia Verona, George Arion sau Stelian Ţurlea – şi poate că ar fi fost loc şi pentru romanul lui Adrian Cioroianu sau un SF semnat de Dănuţ Ungureanu. Dar asta e doar o mică tristeţe a mea…
PS: Un târg uriaş (unii zic că e cel mai mare din Europa după Frankfurt) cu o impozantă suprafaţă dedicată volumelor de gastronomie – loc în care se gătea la majoritatea standurilor. Şi să nu uit de nenumăratele mici cafenele şi restaurante. Un spaţiu destul de consistent pentru Rights Centre şi un hotel turn uriaş în care se putea intra direct dinspre pavilioane.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
