Despre iubiri si esecuri, un barbat nu vorbeste cu toata sinceritatea decat dupa 50 de ani. Atunci cand deja unii dintre noi isi privesc viata ca din avion. Unii o vorbesc, altii o scriu... Liviu Ioan Stoiciu a ales ultima varianta. Si o face atat de bine, incat am momente cand imi vine sa cred ca totul este rodul imaginatiei unui mare scriitor. Iar Stoiciu e un mare scriitor. (Marcela Gheorghiu)
E 1 Mai muncitoresc, zi libera, cazuta intr-o joi din anul 2008 de la Hristos, cand incep sa scriu aceste randuri - la o zi distanta de a treia zi a Sfintelor Pasti. Maine, vineri, "e 2 Mai, Ziua Tineretului", e zi libera si ea, urmeaza week-endul obisnuit, de sambata si duminica.
Practic, romanii au avut parte de o vacanta de zece zile "de sarbatori", incepand cu vineri, 25 aprilie. Slava cerului, numai suflet de distrat sa fi avut si bani la tescherea, "sa te simti bine, oriunde ai fi"... Am facut caz de aceasta benefica noua "asezare in trup" (lasata pentru "distractie", pentru baut si mancat, dansat si iubit, la munte sau la mare) deoarece mi-am amintit de conditia mea, zilele acestea constientizand ca eu nu mai merg inainte, de fapt, ci merg tot inapoi. Iar inapoi sunt regimurile socialist-comuniste (eu sunt un "produs al socialism-comunismului", nascut in 1950, crescut si educat sub dictaturile lui Gh. Gheorghiu Dej si N. Ceausescu; aveam 39 de ani la Revolutie) si "tranzitiile" postcomuniste "fara de sfarsit", nimic mai trist. Vizita mea pe aceasta lume a trecut pe nesimtite si am uitat sa ma bucur de viata, mi-am fost o calauza nefericita...
Am reconstientizat azi ca ma repet in particular, ca nu mai ies de sub teroarea destinului meu, pervertit de literatura. De cand ma stiu, am trait de azi pe maine (cu venit minim) - de cate ori au fost zile publice de sarbatorit (de Craciun, de Anul Nou, de Pasti, de 1 si 2 Mai), am stat acasa, la masa de scris si de citit. Am crezut, pana la Revolutie, ca vremurile totalitare sunt de vina ca eu sunt asuprit, "fara posibilitati personale de iesire din marasmul general". Iata insa ca au trecut 18 ani de la Revolutie, "18 ani de democratie si libertate", si eu sunt prins de sarbatori (cand se dau oficial zile libere la gramada) tot la masa de scris si de citit, nu e nici o diferenta. Conditia mea "sociala" nu s-a schimbat, sunt tot "ultimul om", cu un salariu de bugetar de nici 200 de euro, fara "alte posibilitati materiale", nu am nici masina mica "la mana a doua macar, cum au toti" (desi am carnet de conducere, paradoxal), sa-mi iau campii, sa fug din Bucuresti unde vad cu ochii, de cate ori nu mai suport bucurestenii, nici o casa de vacanta, oricat de modesta... Urmarea? De mic m-am resemnat sa stau "in banca mea", sa ma razbun pe mine insumi la masa de scris si citit, amagindu-ma ca in timp ce toti romanii pierd vremea distrandu-se, eu castig scriind si citind, "strangand din dinti"... S-a demonstrat, rememorand, ca m-am amagit inutil in acest sens, fiindca si scriitorii "cu posibilitati" au scris cu si mai mare folos de sarbatori, "distrandu-se", dusi la munte sau la mare, in tara sau in strainatate - pe de o parte. Pe de alta, tot acesti "scriitori cu posibilitati, care au dat de gustul puterii" au luat fata literaturii romane si si-au asigurat posteritatea (ma credeti?).
Blestem si deochi
Am incercat sa ma autoeduc in a ma multumi cu putin, in a ma lasa calcat in picioare de destin si a nu gasi in umilinta motiv de ura. Si am reusit, de-a lungul celor 58 de ani ai mei, sa-mi evaluez doar limitele native. Am acceptat stoic fatalitatea: "Asa mi-a fost scris sa fiu, asa m-a lasat Dumnezeu, nu se poate face nimic sa ma schimb in mai bine". Am calcat inconstient, din prima tinerete, pe urmele stoicilor - va reamintesc, la maturitate am aflat ca ma trag dintr-o familie de stoici, recunoscuti in numele ce-l port, Stoic-iu, de altfel (tatal tatalui meu era un macedonean aroman din Grecia, revolutionar dintr-o miscare eliberatoare inabusita in sange, urmarit cu arma pana la Dunare, la inceputul secolului 20; Dunare trecuta din Bulgaria sub burta unui magar, sub gloante). Ce ma enerveaza si azi e ca nu reusesc sa nu mai fiu incruntat in fata obstacolelor, ca nu reusesc sa le depasesc senin. Si mai ales sunt suparat pe mine deoarece nu reusesc sa gandesc pozitiv, conform normelor spirituale. De dimineata pana seara gandesc negativ - asta si fiindca, de cate ori imi fac planuri optimiste, sunt pedepsit: acele planuri nu se realizeaza. Sunt un pesimist... Fiindca, altfel, daca am parte de o realizare, e prapad, am parte numai de evenimente nenorocite, trebuie sa o platesc pe cat nu face. De aceea am ajuns sa ma rog sa nu mi se mai infaptuiasca "nazuintele", sa fiu sigur ca nu ma mai deochi singur si ca sunt lasat in pace de subconstient... Nu glumesc: am ajuns la concluzia ca ma deochi singur! Imediat ce gandesc pozitiv (imi fac un plan sau ma bucur de o realizare), o patesc urat, nu se mai poate face nimic... Anume, sa-mi pacalesc subconstientul, gandesc negativ... Nu e un joc la mijloc. Deochiul in familia mea de origine are rol teribil (e legat de blestemul funest de care am mai pomenit aici): sora mea mai mare, primul copil al mamei, Livia, a murit la sase luni de deochi! Eu, toata copilaria si adolescenta, am fost deocheat si eram salvat nu numai de recitarea Tatalui Nostru (cum se recita la deochi, obisnuit) si de facut cruci pe cap, ci si de bete de chibrit stinse in cani cu apa sfintita si de descantece spuse de "babe"... Cand aveam 9 ani si a fost dezgropata mama mea (in Moldova de jos, la Adjud, la sapte ani se dezgropau mortii si li se sfinteau osemintele), am fost la un pas de moarte, deocheat, nici un doctor nu m-a putut pune atunci pe picioare, m-a salvat o "moasa din sat", care m-a descantat zile la rand la Cantonul 248... Probabil ca era normal, in timp, ca deochiul la mine sa se "fixeze" in subconstient, sa ma deochi singur, mai ales de cand am intrat intr-o lume reflexiva, cum e aceasta a literaturii. Din cauza deochiului nu reusesc nicicum sa ma comport natural cu mine insumi, incerc permanent sa-mi pacalesc subconstientul, sa nu stie ce am de gand, de fapt, si sa-mi dejoace planul de peste zi... Va repet, eu nu pot sa ma programez in nici un fel, cu atat mai putin la masa de scris. Mai rau, daca n-am ce face si ma laud in fata propriilor ochi (de exemplu, in jurnal) sau pe un e-mail sau intr-o convorbire, cu o realizare, ma deochi si sunt imediat pedepsit, se intoarce moneda, am parte de ce e mai rau. Motiv apoi sa regret din toata inima ca m-am laudat ca am avut o realizare - mi-ar fi fost mai bine daca n-as fi avut-o! Nici lui Dumnezeu n-am voie sa-i multumesc pentru o "stare de satisfactie" de care am avut parte, trecator, subconstientul meu stand la panda: aha, te simti in al noualea cer, lasa ca-ti scot eu pe nas binele asta... Trebuie sa fiu atent cu autocontrolul mintii mele. Sa nu-mi spuneti ca am luat-o razna "daca am ajuns pana aici", ca nu e atat de simplu. Poate o sa va amuzati, dar fiul meu (la 32 de ani) a... mostenit deochiul: are dureri insuportabile de cap si o stare de rau generala, care nu inceteaza decat dupa ce i se spune un descantec la... telefon de o "moasa de la tara" (prin prietena lui)! Vorbesc serios, degeaba ia pastile de durere de cap, degeaba s-a plans la doctori...
"Se tine de capul meu un diavol ordinar"
Un adevarat dezastru moral s-a produs la Bucuresti (unde sunt venit cu domiciliu stabil din 1990, ales fiind atunci, in lipsa, redactor-sef la un nou saptamanal al Uniunii Scriitorilor-US, Contrapunct; am plecat bucuros din fruntea judetului Vrancea, pus cu forta "presedinte al CFSN/CPUN" la 22 decembrie 1989 de revolutionari, cunoscut fiind ca opozant anticeausist de la Radio Europa Libera), in 1997, cand m-am trezit ca nu mai am un "acasa" al meu. Am observat ca la sapte ani eu trec de la bine la rau, e o ciclicitate batatoare la ochi... Dar asta e alta discutie. Atunci, in 1997, pe scara de bloc pe care locuiesc (castigata de revolutionarul Mircea Dinescu pentru scriitori, in 1990 ea era in santier; eu am venit aici lasand la schimb la Focsani, un apartament), s-a deschis imediat sub apartamentul meu o carciuma irlandeza - care functioneaza si azi! Prin coruptie, desi este un bloc de locuinte, s-a dat autorizatie de functionare unei carciumi "de lux", la parterul scarii mele de bloc (eu locuind la etajul I). A urmat din 1997 infernul, cu muzica data la maximum, non-stop, si cu miros infect de la bucatarie si de fum de tutun "compactat", nemaiputand sa deschidem geamurile. De atunci mi-am pierdut definitiv linistea... Degeaba m-am plans, m-am si certat cu presedintele US de atunci, Laurentiu Ulici, ca nu m-a ajutat sa scap de nebuni (repet, n-am scapat de carciuma pana azi, e in acelasi loc, la fel de agresiva)... Habar nu am cum am rezistat psihic agresiunii carciumii (care are si terasa). Ce stiu e ca traiesc din 1997 si cu sentimentul, extrem de frustrant, ca nu mai am nici un loc al meu in care sa ma simt "acasa"... De aceea nu urez nimanui sa fie in pielea mea. Orice fac, oriunde sunt, trebuie sa fiu chinuit - "se tine de capul meu un diavol ordinar" (pe care l-am vazut la Manastirea Putna, pe 2 ianuarie 2007, cand m-a trantit de asfalt violent, accidentandu-ma grav la un genunchi, cu cheaguri de sange plecate in organism; si pe care l-am auzit la Bucuresti, la Spitalul de urgenta, unde am fost operat) - asta e iar alta poveste. Macar de ar fi fost diavolul asta, de care nu mai scap, creator, sa ma fi pus la masa de scris in fata unei capodopere!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
