Pe 26 ianuarie a.c., galeria Dialog - care este, în vremea din urmă, nu doar un spaţiu expoziţional şi un bivuac artistic delectant într-o zonă cât se poate de ne-artistică, ci şi, mai degrabă, un reper de brave iniţiative curatoriale - a vernisat expoziţia Vasile Grigore*.
E un omagiu adus marelui pictor (care, pe 27 ale lunii, a împlinit 77 de ani), dar şi un memento, lipsit în mod deliberat de solemnitate circumstanţială, care vorbeşte despre temeinicie, spirit clasic, tenacitate într-o lume copleşită de zarvă şi apăsată de confuzii valorice. Nu în ultimul rând, o încruntare didactică la adresa loazelor (printre care mă număr) care nu aveau de ştire că în Bucureşti funcţionează, pe strada Maria Rosetti 29, Muzeul "Vasile Grigore, Pictor şi colecţionar", şi care adăposteşte o colecţie declarată, începând cu data de 25 mai 2004, de utilitate publică. Aflată într-o clădire cu spaţii de expunere pe două nivele, piesele muzeale de aici sunt dispuse în cinci săli, reprezentând şapte mari secţiuni (pictură, grafică, sculptură, artă populară românească şi artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală).
Câtorva dintre piesele semnate de artist şi prezente în muzeul amintit, Ruxandra Garofeanu, curatorul actualei expoziţii, le-a adăugat exponate semnate VG din colecţia Cristina şi Armand Voicu şi a întocmit o strălucită retrospectivă, care poate perfect da seamă despre evoluţia şi importanţa penelului lui Vasile Grigore în arta românească actuală.
Ţin minte că - sunt mulţi ani de-atunci - printre studenţii noştri la belle-arte circula, impusă cumva prin ecourile omofoniei - dispoziţia spontană de înregimentare sub două posibile stindarde - Ion sau Vasile Grigore. Două nume puternice, care, fără să însemne propriu-zis două şcoli, coincideau cu două maniere radical diferite de a picta. Minuţia pointilistă, realismul vătuit, liricizat prin aburi de alb, exactitatea pusă în operă prin răbdare - de-o parte, şi impetuozitatea, violenţa cromatică provocatoare, directeţea tuşei - ca un elogiu al stării de graţie, de cealaltă. Vasile Grigore a rămas, dincolo de ecourile naiv maniheice ale acestei anecdote, o prezenţă care poate coagula pasiuni exclusive şi inspira generaţii întregi de tineri artişti. Fără să inventeze un limbaj, a născocit o atitudine în faţa pânzei, un soi de eroism necăutat, care înseamnă adversitate faţă de poncife, lipsă de îngăduinţă faţă de procedeele tradiţionale ale seducţiei, dar şi, în sens pozitiv, constructiv, o continuă disponibilitate pentru prospeţime - care, aici, nu înseamnă inovaţie în registru tehnic, ci abordare genuină a culorii ca vector al sufletului. Vasile Grigore este, în acest sens, un maestru al racursiului, dar nu al aceluia care ţine de legile scrise ale perspectivei, ci de acelea nescrise care evocă drumul cel mai scurt dintre starea interioară a pictorului şi culoarea care o traduce pe pânză. Arta sa e un elogiu al economiei de mijloace, şi al onestităţii întotdeauna inconfortabile; o formă de clasicism de acută modernitate, care adoră echilibrul şi ordinea, dar care le rescrie mecanica şi modul de funcţionare.
Pictor, desenator, profesor şi colecţionar, Vasile Grigore debutează în 1957, în cadrul anualei de stat, participând cu regularitate la expoziţii similare şi de grup în diferite oraşe ale ţării, la expoziţii de artă românească organizate peste hotare la Budapesta, Zagreb, Londra Tel Aviv, Viena, Helsinki, Beirut, Roma, Skopje, Palma de Majorca, Washington, Chicago, Sao Paulo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Caracas, Lima. A avut numeroase expoziţii personale, începând cu 1963.Este lector la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti.
*) Vasile Grigore, galeria Dialog, str. Chiristigiilor nr. 11-13, expoziţie deschisă între 26 ianuarie-07 martie 2012
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
