Literatura închisorilor (comuniste) cuprinde, pe lângă oroare, durere şi blestem, surprinzătoare pagini dedicate omeniei, bucuriei, binecuvântării. Fenomene pe care creştinii le numesc minuni, iar cercetătorii şi ştiinţa le asimilează aşa-numitelor fenomene paranormale sunt la ordinea zilei într-o temniţă comunistă.
Până la urmă, faptul că au supravieţuit anumitor orori petrecute în aceste închisori – cum a fost experimentul Piteşti – este deja o minune. Precum într-o binecunoscută nuvelă scrisă de Jack London, unii dintre deţinuţi experimentau conştient anumite stări speciale de ordin mai mult sau mai puţin spiritual. Este cunoscută, de pildă, mărturia uneia dintre fiicele lui Vasile Voiculescu care povesteşte despre călătoriile „în corpul astral“ ale tatălui său, care îi promisese că o va vizita în fiecare seară, în închisoare fiind. Ei bine, semnalul convenit se repeta, miraculos, noapte de noapte – ceea ce trebuia să însemne că poetul îşi părăsise corpul fizic aflat în temniţă şi revenise cu corpul de lumină la ai săi…
Despre Pr. Arsenie Boca există o legendă şi mai interesantă. La moartea mamei sale, Pr. Arsenie Boca era închis la Canal. A aflat nu se ştie cum dureroasa veste şi a cerut voie să se odihnească într-un loc retras. Numai că la puţină vreme a dispărut complet. Pe de altă parte, există mărturii că părintele a participat efectiv la înmormântarea mamei, lucru care se petrecea în celălalt capăt al ţării, în Ardeal... Peste câteva ceasuri, părintele ar fi reapărut, tocmai când lumea îl căuta, crezând că evadase. Dar toate acestea ai putea spune că sunt legende care aparţin apetenţei noastre pentru miracol...
Am regăsit de curând însă relatări ale unor experienţe făcute de un alt interesant personaj al istoriei recente, Petre Pandrea. Credinţa acestuia era însă oscilantă, nonconformistă. Individ controversat, dar cu principii, Petre Pandrea a rămas celebru pentru curajul de a fi fost avocatul apărării în procesul intentat măicuţelor de la Vladimireşti, al altor călugări, dar şi al unor activişti comunişti. Om cu principii, el însuşi a căzut victimă dictaturilor vremii, astfel încât a făcut la rândul său închisoare. Petre Pandrea scrie în memoriiile sale – act care poate fi interpretat în multiple chei de credibilitate – câte ceva despre experienţele de natură (mai mult sau mai puţin) spirituală pe care la face în temniţă. Fără îndoială, acestea erau favorizate de momentele de maximă izolare la care era suspus, drept pedeapsă...
„În celula neagră de jos, de la beci, şi în celula de ciment nr. 1 de la Turnu Alb, experimentasem deseori, în lungile ore de meditaţie, depăşirea legilor materiei. Mi-am înălţat cu zece centimetri trupul, ca un fachir, dezlipindu-mă în întregime de patul de fier, acoperit cu rogojină, prin care ieşeau colţii de fier. N-aş putea jura acum că m-am ridicat. Atunci, eram sigur că am obţinut efectul de levitaţiune. Nu am comunicat nimănui experienţele spiritiste şi fachirice de levitaţiune pe care le obţineam, din când în când, în solitudinea celulei nr.1 din Turnul Alb şi în «Neagra» de la Ocnele Mari, cu un trup macerat de foame, cu o minte limpede şi cu o voinţă încordată. Eu ştiu că astăzi am depăşit materia, că mă ridicam centimetru cu centimetru, trupul părând un fulg. A fost părere? A fost realitate? Atunci ştiam că este realitate. Acum, cu stomacul plin, fără castitate şi post, înconjurat de nevastă şi copii, plin de griji, aşteptând în vizită la mine prieteni şi rude, mi se par utopii şi halucinaţii, stări maladive ale unui puşcăriaş în al IV-lea şi al V-lea an de «pârnaie»“ (vezi Petre Pandrea, „Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956”, vol. 1, Editura Vremea, Bucureşti, 2011, p. 154-155)...
Luciditatea cu care sunt notate aceste mărturisiri nu este depăşită decât de ludicul cu care autorul impregnează adesea portretele destinate să refacă o epocă demult apusă. Se pare că Petre Pandrea, avocatul de geniu ale cărui inteligenţă şi voinţă erau mai presus de credinţa în cele sfinte – dovadă paginile acestui jurnal, de o devastatoare cruzime, pe alocuri –, era totuşi măcinat de cele ce i s-au întâmplat. Pasionat de Mahatma Gandhi, probabil că nu era străin de anumite experimente indiene. Iată o altă mărturie: „În cele patru zile şi patru nopţi, de fapt în întuneric permanent, am făcut câteva concentrări de energie şi voinţă, obţinând patru levitaţiuni de pe patul de fier. Le-aş fi putut prelungi până la tavan. Ştiam că nu pot depăşi tavanul, fiindcă nu sunt fantasmă, nu sunt încă fantasmă. Duhul meu mi s-a părut, atunci, ca un caier de luminozităţi, gata de a părăsi oricând trupul la comanda mea. Nu am vrut să mor.“ (p. 157).
Fără înoială, un medic neurolog ori psihiatru va găsi explicaţii foarte terestre, demonstrându-ne că toate acestea sunt doar halucinaţii. Interesant este că astăzi, în laboaratoare mai mult sau mai puţin discrete, alţi medici neurologi, alţi psihiatri pot dovedi că astfel de experimente – existente de altfel în întreaga istorie spirituală şi magică a omenirii, pe toate meridianele – sunt perfect posibile.
Între noi, doar Adevărul !
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
