• Leu / EUR4.7582
  • Leu / GBP5.4003
  • Leu / USD4.3186
Ziarul de Duminică

Marea petrecere (I)/ de Petre Barbu

Marea petrecere (I)/ de Petre Barbu

Autor: Ziarul de Duminica

8 aug 2014 170

Petre Barbu s-a născut pe 20 iulie 1962. Este senior-editor Forbes România. A debutat editorial cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs, Editura Cartea Românească, 1993. A publicat romanele: Dumnezeu binecuvântează America, Editura Nemira, 1995; Ultima tresărire a submarinului legionar, Editura Nemira, 1998; Blazare, Editura Polirom, 2005 şi volumul Teatru, Editura Unitext, 2003.

În 1997, piesa de teatru Dumnezeu binecuvântează America, adaptarea pentru dramaturgie a romanului cu acelaşi nume, a câştigat Premiul I la concursul „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii.

În 2002, a obţinut premiul de dramaturgie „Cea mai bună piesă a anului” – UNITER pentru piesa Tatăl nostru care eşti în supermarket. Alte două piese i-au fost nominalizate la concursul UNITER: La stânga tatălui (1998) şi Duelistul (2000).

În anul 2012, publică la Editura Cartea Românească volumul de nuvele Până la capătul liniei, iar în 2013, volumul de interviuri Primul an de publicitate, Editura Tandem Media.

„Ceea ce îl recomandă în mod special pe acest prozator – cehovian prin capacitatea de a construi, în puţine cuvinte, destine întregi – este excepţionala sa putere de a descifra, în aparenta discontinuitate a banalităţii cotidiene, coerenţa dramatică a vieţii şi a morţii.”  – Carmen Muşat

Suntem pregătiţi să trăim suferinţele şi moartea oamenilor pe care îi iubim? Cum ne poate schimba moartea acestora? Îşi găsesc vreun rost regretele pentru pierderea fiinţelor iubite?

Probabil că moartea celor pe care îi iubim ne împinge să trăim cu mai mare pasiune şi să iubim. Pentru a umple golul celor dispăruţi.

Leonid Damian, un bărbat la 50 de ani, pleacă spre oraşul natal ca să-şi îngroape sora mai mică, doborâtă de cancer. Mama şi tatăl său au murit de aceeaşi cumplită boală.

În cele trei zile cât durează pregătirile pentru înmormântare, Leonid Damian nu va ajunge niciodată la căpătâiul surorii sale. Timp de trei zile, el va rătăci prin oraş, speriat de moartea care i-a răpus sora, dezorientat, copleşit, încărcat de regrete şi hăituit de amintiri.

Această rătăcire este pretextul pentru a parcurge eşecul existenţial al unei familii legate nu prin iubire, ci prin suferinţa cancerului, dar şi eşecul unei societăţi româneşti clădite pe minciună, interese meschine şi corupţie. O societate bolnavă, cu oameni mutilaţi sufleteşte.

Marea petrecere este un roman de dragoste. Un roman în care moartea este un bun sfătuitor pentru a învăţa să trăieşti în iubire.  

*

*     *

M-am rătăcit atât de mult în trecut... Nu poate să fie coşciugul tău, te-am îngropat în urmă cu 14 ani, ce bazaconie mi-a trecut prin minte, băi, tată! O lumină albă şi subţire ca o sabie taie bezna. Recunosc un automat de cafea, aşezat la perete, în locul acelui calorifer pe care l-ai demontat în ’91 sau ’92. Ce naiba caută un automat în blocul nostru? Tu n-ai apucat nici automatele de cafea care au invadat, în ultimii ani, spitalele, staţiile de metrou, gările şi magazinele, dar bănuieşti despre ce fel de aparat este vorba. Automatul e înalt cât frigiderul Fram, pe care l-ai cumpărat la o lună după ce s-a născut Olga. Din spatele dulapului cu butoane, ca să-l numesc pe înţelesul tău, lumina unei lanterne îmi fixează faţa, orbindu-mă, apoi îl ţinteşte pe Pufy.

– Ce mănâncă ursul polar? se interesează o voce fermă.

– Peşte şi foci.

– Bine, Leonid!

– Am avut ocazia să vă cunosc? întreb cu o politeţe caraghioasă umbra care îmi luminează pantofii.

– Blocul nostru o să dispară! Pământul o să-l înghită până la ultimul etaj. Nu va fi sfârşitul lumii, dar va fi haos. Şi haosul o să ne chinuiască pe toţi, Leonid!

Lumina lanternei se ridică vioaie şi se opreşte pe o faţă galbenă, cu obrajii supţi şi brăzdaţi de riduri. Fruntea îi este acoperită până la sprâncene de o căciulă din blană de iepure, iar gâtul e legat cu un fular verde, din lână, aşa cum ai avut şi tu, tată. Recunosc nasul ascuţit, tăiat cu foarfeca, apoi ochii mici, iscoditori, dar apăsaţi de cearcăne negre. Cândva, puteam să spun culoarea ochilor! Şi nasul şi ochii îi mai văzusem, dar nu-mi amintesc cine este acest boşorog înfăşurat într-o haină din piele neagră, lungă până la genunchi şi strânsă de un cordon din pânză, probabil luat de la un capot. Omul îşi clatină capul dezamăgit.

– Domnule Poşircaru, o săptămână are şapte zile! răspund cu bucurie ca să-i dovedesc că nu l-am uitat.

– Bine, Leonid!

Apariţia bătrânul Poşircaru, chircit ca o pasăre de noapte lângă automatul de cafea, îmi alungă frica. Nu mai sunt singur. Poşircaru ridică lanterna din nou pe faţa mea, orbindu-mă, apoi o mută pe faţa lui scofâlcită şi o lăsă acolo, fără să clipească. Poftim, uită-te la mine, Leonid, eu sunt, Poşircaru, vecinul vostru de la etajul cinci! Poşircaru şi mai cum? Nu cumva vecinul de la şase? Sau şapte? Îmi amintesc că în toamna lui ’67, după ce camionul cu mobila noastră a oprit în faţa blocului şi voi vă chinuiaţi să băgaţi divanul în apartament, domnul Poşircaru m-a întrebat pe trepte: „Câte zile are o săptămână?”. Şi eu am fugit repede în bloc, după voi, nu ştiam zilele săptămânii, aveam şase ani, nu intrasem încă la şcoală. Am fugit speriat de acest om cu nasul ascuţit ca ciocul unei berze şi cu ochi galbeni. Asta e culoarea, galben-verzui, ochi buni de speriat copiii! Poşircaru şi nevastă-sa, proaspăt căsătoriţi, se mutaseră cu o lună înaintea voastră. Amândoi erau contabili, el la o cooperativă meşteşugărească, ea la fabrica de confecţii. Dar tu nu l-ai înghiţit niciodată pe domnul Poşircaru. Pentru că el pleca la serviciu la ora şapte şi jumătate, iar tu la acea oră turnai betoane în cofrajele blocurilor. Pentru că el purta cămăşi deschise la culoare, cu mâneci scurte, cu noduri mici la cravată şi pantaloni din stofă, iar tu plecai în salopetă, era vară, nu aveai chef să te mai schimbi în barăci. Pentru că el se ducea cu autobuzul la birou, iar tu mergeai pe jos până la şantier. Pentru că el purta pantofi lustruiţi, iar tu nişte sandale pe care ţi le schimbai cu cizmele de cauciuc. Pentru că el era bărbierit, chiar şi duminica dimineaţa, când se ducea cu nevastă-sa la piaţă (sau la biserică), să mă pici cu ceară dacă ştiu cum o chema pe nevastă-sa!, iar tu umblai bărbos cu săptămânile. Pentru că el avea o servietă din piele adevărată, iar tu aveai o geantă din vinilin în care mama îţi punea sufertaşul cu mâncare şi o pâine înfăşurată în ziar. Pentru că el era mai tânăr decât tine cu opt sau nouă ani, iar tu aveai deja început de burtă şi chelie. Pentru că el nu a fost văzut beat niciodată, în timp ce tu te-ai matolit de multe ori, pe banii tovarăşilor tăi din şantier. Pentru că el nu stătea la discuţii cu vecinii, la lift sau pe casa scării, deşi îi saluta politicos, în timp ce tu trăncăneai cu tovarăşii tăi din bloc: frezori, strungari, ceferişti, despre muncă şi despre îndeplinirea planului, băga-mi-aş pula în planurile voastre cincinale! Pentru că el avea liceul economic, iar tu de abia te apucaseşi de şcoala de maiştri. Pentru că el era născut la oraş, iar tu erai venit de la ţară. Pentru că Poşircaru era intelectual, iar tu, Damian, erai muncitorul. Aşa am învăţat la şcoală, băi, tată, despre clasele sociale din societatea noastră socialistă: muncitorimea, ţărănimea şi intelectualitatea. Toţi muncitorii, ţăranii şi intelectualii muncesc înfrăţiţi sub conducerea partidului comunist. Şi între ei nu există nicio „contradicţie ideologică”.

Domnul Poşircaru era singurul intelectual din blocul tău de proletari. Dar tu n-ai vrut niciodată să te „înfrăţeşti” cu domnul Poşircaru. Evident, tu ascundeai multe contradicţii, cea mai importantă fiind dispreţul. Un dispreţ vecin cu ura, nu cu „lupta de clasă” despre care am învăţat la şcoală, ci cu „ura de clasă”! Şi mai e ceva: el niciodată nu şi-a bătut nevasta sau cel puţin nu l-a auzit cineva bătând-o şi aruncând-o din casă. De câteva ori, când erai în toane mai bune, vorbeai cu mama despre Poşircari şi eu trăgeam cu urechea. Tu: Poşircaru are o leafă mai mică de 2.000 de lei, dar sigur fură cooperativa, pentru că e contabil şi ştie cum să fure. (Tu câştigai vreo 4.000 de lei pe lună, leafă mare!) Mama: aşa se explică de unde au ăştia bani pentru hainele lor care nu se găsesc în magazine! Tu: n-au copii, pentru că el este impotent. Mama: poate că nevastă-sa e stearpă. Tu: este un pârlit de conţopist. Mama: nevastă-sa are maşină de spălat, de aceea se ţine cu nasul pe sus. Tu: are un nas de papagal! şi râdeai cu poftă. Mama: se ţin de mână ca să arate lumii că sunt îndrăgostiţi. Tu: să fie dus pe şantiere, să cunoască ce înseamnă munca! Ce fel de nume e Poşircaru? Auzi, Poşircaru, cu numele ăsta trebuia să se facă ospătar şi să vândă rachiu! Mama: nevastă-sa se dă „mare doamnă”, asta pentru că e o slăbănoagă, pe care o trânteşte vântul la pământ. Suferea şi mama pentru că rămăsese casnică, având grijă de noi, copiii, singura realizare a vieţii ei. Totuşi, cred că mama l-a admirat pe ascuns pe domnul Poşircaru, n-a spus la nimeni, nici măcar Olgăi. Îmi plăcea de domnul Poşircaru, băi, tată! El se întorcea de la serviciu pe la ora patru după-amiază, cu paşi măsuraţi, cu privirea topită în asfaltul încins şi, când mă vedea pe scări, ochii săi de la rădăcina ciocului de barză se luminau. Îmi răspundea la salut, apoi îmi punea câte o întrebare: „Câţi metri are un hectar?”, „Câte continente are Pământul?” ori „Care este capitala Paraguayului?”. Uneori ştiam să răspund, alteori ridicam din umeri, ruşinat. Nu-mi spunea răspunsul corect. Dar de fiecare dată mă lăuda: „Bine, Leonid!” şi mă mângâia pe creştet. Trecea mai departe, lăsând în urmă un parfum de săpun, în niciun caz Cheia, pe care-l foloseai tu. Îmi plăcea să răspund la întrebările domnului nostru intelectual. A fost o vreme, cred că prin clasa a VIII-a, în care începusem să prind curaj şi abia aşteptam să-l întâlnesc pe domnul Poşircaru şi să simt mângâierea sa parfumată pe creştet: „Bine, Leonid!”. Tu apăreai târziu, pe la opt sau nouă seara, cu bluza de salopetă descheiată, cu părul năclăit, îmi aruncai o privire de lighioană înfometată, mă-ta e acasă?, eu dădeam din cap, da, e acasă, şi urcai câte două-trei treptele de la intrarea blocului. O vreme, mi-a plăcut şi de tine, băi, tată! Aşa, bărbos şi cu pieptul dezgolit şi ars de soare, arătai ca un gladiator, nu neapărat ca Spartacus, despre care învăţasem la şcoală, ci ca un gladiator victorios. Erai modelul meu de bărbat. Dar imaginea asta mi-a pierit repede, pentru că tu puţeai ca un porc, iar gladiatorii n-au fost niciodată liberi, chiar dacă unii au reuşit să iasă cu fruntea sus din arenă.

 

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7582
Diferență: 0,2317
Ieri: 4.7498
Azi: 4.3186
Diferență: -0,1895
Ieri: 4.3074
Azi: 5.4003
Diferență: 1,4713
Ieri: 5.2770
Azi: 4.3262
Diferență: -0,6431
Ieri: 4.3427