Chiar de cum m-am trezit în lumina albăstrie, m-am întrebat cît o fi ceasul. Imediat mi-am dat seama că nu-i totuşi întrebarea care ar trebui să-mi dea bătăi de cap. Animalul monstruos tocmai începu să dea semne de trezire. Ici şi colo se înălţau figuri bărboase, ştirbe, încruntate. Privirile aveau ceva straniu, nu-mi dădeam seama ce. Mă aflam sub un clopot din care se cernea o lumină bizară. Dacă n-aş fi ştiut că eram prizonier într-un lagăr din scobitura unui deal aflat la dracu-n praznic, puteam crede că fusesem răpit de o farfurie zburătoare .
În seara trecută (aşa cred, timpul devenise relativ acolo) fiara cu mai multe capete se ivise tropăind în uşa dormitorului. Mă aşteptam să apară, bănuiam că era nevoie de o armată de indivizi pentru a îngriji livada şi nu ştiu ce alte activităţi se mai executau prin zonă. Distingeam nişte inşi în uniforme cenuşii de tercot, cu figuri supte, mizerabile, o masă nediferenţiată. Aveau priviri fixe şi-şi căuta fiecare patul în care să se arunce de îndată. În cîteva minute tot dormitorul se scufundase într-un somn adînc, întretăiat numai de sforăituri şi vînturi ce asfixiau încăperea. Cu greu am reuşit să adorm cîteva reprize. De fiecare dată cînd mă trezeam, rămîneam un timp la pîndă studiind printre gene ce se petrecea în jur, încercînd să descopăr şuşoteli suspecte, scenarii de comploturi şi evadări. Nici pomeneală. Toţi dormeau duşi.
Acum se trezeau de parcă ar fi presimţit hărmălaia ce urma să izbucnească. Şi n-a trecut un minut din momentul în care fiara cu multe capete a dat semn de dezmorţire, cînd în difuzoare a început să urle deşteptarea. Nebunia lumii. Tovarăşii mei păreau o ceată de sălbatici, comunicau numai prin urlete, interjecţii şi palme bătute cu entuziasm. M-am înscris şi eu în cor scoţînd cîteva ţipete zdravene. (Se pare că nebunia mulţimii e transmisibilă.) Nu se poate totuşi nega efectul terapeutic al urletului asupra minţii noastre. M-am simţit dintr-odată uşurat. Metoda funcţionează ca o supapă. Când simţi că ai ajuns la capătul răbdării şi-ţi vine să faci pipi pe toate, nu strică să te arunci în mijlocul mulţimii şi să strigi cît te ţin bojocii. Am mai scos cîteva urlete peste porţia necesară, convins că nu deranjam pe nimeni. Într-un cor ca acela nu-i recomandabil să te controlezi şi poţi mări oricînd doza.
M-am săltat şi eu din aşternut, încercînd să ţin pasul cu ceilalţi. Levi îşi trăsese pătura peste cap, continuîndu-şi somnul. Nu cred că dormea în vacarmul acela, dar n-avea de gînd să se ridice. Nici Secărică şi nici Dudu nu dădeau semne că se vor scula din paturi. Ce era de făcut? Instinctul mă ispitea să intru în marele concert al vieţii, cot la cot cu toţi sălbaticii. În contratimp, auzeam vocea raţiunii care-mi spunea răspicat că venisem aici însoţit de Levi & comp. şi nu se cădea să mă despart de fraţii mei.
Eram nehotărît. Zdrahonul de infirmieră îmi spusese că de azi voi intra în pîine, asta însemnînd programul celorlalţi. Astfel aveam prilejul de a mă informa unde ne aflam şi ce se petrecea aici. N-aveam timp să lîncezesc pe lîngă Levi şi să mai iau vreun bici pe spinare. Pe de altă parte, nici nu-mi dădea mîna să-mi rup oasele executînd nu ştiu ce munci agricole la care nu mă pricepeam. Nu se zărea niciun paznic prin jur care să-mi dea sfaturi despre ce era mai bine să fac. Simţeam nevoia unei discuţii ca de la om la om, în termeni civilizaţi. Unde se aflau paznicii? Era nevoie de unul ca de aer. Omul se simte protejat numai cînd are alături un gardian înarmat cu un bici straşnic. Biciul e sfînt, v-o spune un om păţit.
Ieşisem pe intervalul dintre paturi cu gîndul să dau de un veghetor, cînd brusc din difuzoare au ţîşnit trei sunete scurte, ascuţite şi s-a întrerupt hărmălaia. Le aşteptau pesemne, pentru că la acel semnal au pornit toţi spre uşă într-un veritabil tsunami. Împotriva voinţei mele, m-am trezit tîrît de o forţă de nestăvilit. Nu i te puteai opune şi nici să te sustragi nu aveai cum. Înghesuit în trupul monstrului, am ajuns la iuţeală în hol, de unde am zărit-o pe infirmiera din seara precedentă. Încercam să-i fac semne disperate că sînt purtat ca un fraier de ici-colo, iar Levi şi ceilalţi băieţi au rămas în dormitor. Unde era dreptatea? Ce însemna diferenţa asta de tratament? Asta voiam s-o întreb, însă tipa mi-a arătat degetul. Mă holbam, nevenindu-mi să cred. Mă întrebam dacă nu mi s-a părut cumva, însă matahala şi-a împins în sus degetele de la ambele mîini. Le tot sălta isterică pe deasupra capetelor celorlalţi, ca să nu mai am cumva dubii. Tare aş fi vrut să-i spun că într-o ţară civilizată nu se face aşa. Dar tipa nu părea să se sinchisească de drepturile omului, discriminare şi celelalte fleacuri. Sfinte Sisoe, unde mă aflam?
Nu-mi rămînea decît să mă plec în faţa sorţii. Asta îmi fusese scris. Adio, Levi, adio, frăţiorii mei. Adio, Texas. Întrebarea era dacă moare pînă la urmă. Nu fiţi îngrijoraţi, nu m-am stricat la cap. E numai o glumă veche. Pe cînd eram copil, mergeam cu gaşca la filme de acţiune. Se ţinea după noi şi un băiat puţin sărac cu duhul, care adormea în timpul filmelor. După ce am ieşit de la filmul cu Franco Nero, tipul se interesa insistent dacă Adio, Texas moare până la sfîrşit. Mi-am amintit chestia asta de care atunci s-a făcut mare haz, în timp ce mergeam spre toalete. Am făcut pipi în virtutea inerţiei, contribuind la şuvoiul imens de pişat ce se scurgea din mădularele animalului.
Apoi, fără să pierdem multă vreme cu spălatul, m-am trezit înghesuit în sala de mese. Mergea totul într-un flux continuu, nici nu-ţi dădea răgaz să respiri. Numai ce am luat loc şi au început să apară nişte castroane de tablă pline cu terci, pe care trebuia să le dăm din mînă-n mînă. Se stîrnise din senin un entuziasm de nedescris. Veneau de undeva din partea dreaptă şi eu le dădeam mai departe vecinului de alături. După un timp, am observat că în stînga era full şi castronul s-a oprit în faţa mea. Nu aveam lingură şi, aruncîndu-mi privirea în jur, mi-am dat seama că distinşii comeseni serveau terciul direct din castron. Hăpăiau de ziceai că se bat turcii la gura lor. Unii îşi ridicau castronul cu mîinile şi sorbeau cu oarecare distincţie, însă ceilalţi îşi băgau nasul direct în zeamă. Şi nu găseau distracţie mai mare decît să-şi lingă degetele de terci. În semn de mare cinste şi prietenie, cîte unul îşi întindea degetele către vreun amic să i le lingă.
Pe mese se mai aflau bucăţi de pîine, însă bătaia mare se dădea pe coleaşă. Părea clar că trebuie să evit lăturile de la care li se trăgea probabil nebuneala. Am mestecat dus pe gînduri o coajă de pîine şi am băut din căuşul palmei apă călîie de la robinet. Nu puteam fi sigur, dar puţină precauţie nu strică. Era ca şi cu existenţa lui Dumnezeu. Mulţi acceptă cu rezerve existenţa Sa, fără să-şi poată reprima întrebarea: Dar dacă totuşi există? Nici eu nu credeam că ăştia aruncă pumni de prafuri în mîncare, dar de ce să nu pun răul înainte?
Puteam spera în ajutorul cîtorva inşi din adunătură, dar numai dacă reuşeam să-i feresc de păsat. Problema era cum să fac asta? Cum să-i salţi hîrdăul din faţă? Nici vorbă, precis ar fi ieşit cu scandal. Îţi dădeai seama numai aruncînd o privire în jur. Nu se dezlipeau de castroane pînă nu erau linse lună.
Mi-am înmuiat degetele în sos şi le-am întins spre omul din faţă, îmbiindu-l să guste. Acela era un bărbos cu o claie de păr roşcat în dezordine, cu ochii subţiri şi tulburi, în care se putea citi o poftă animalică. Sălbaticul îşi dezveli, hulpav, cioturile înnegrite ale dinţilor. Părea să-mi zâmbească. Mă aflam pe drumul cel bun. Tocmai puneam bazele unei straşnice prietenii. Dacă în mintea cretinului se stabilea vreo legătură între mine şi terciul la care rîvnea atît, puteam fi sigur că îmi va ciuguli din palmă.
Nu se aruncă înainte, cum fusesem tentat să cred. La urma urmei, eram un intrus, nu-şi dădea el seama? Scria apăsat pe faţa mea cîte parale fac, nu putea fi dus de nas. Manifesta prudenţa oricărui cîine în faţa mîinii străine. Se apropie dînd din coadă neîncrezător, va căpăta ceva sau nu? În trecut au fost mîini care i-au dat de mîncare, altele au aruncat cu pietre în el. Ce se va întâmpla?
Îşi apropia gura de falangele încărcate de terci gălbui, fără să mă scape din ochi. Tatona cu atenţie terenul, nevenindu-i să creadă că există fiinţe lipsite de interes pentru delicatesa din castron. Cînd nici nu mă aşteptam, îşi trimise cu iuţeală limba spre mâna cu terci. O limbă lungă de cameleon. Dacă aveam gînduri rele, aş fi reacţionat cu întârziere şi s-ar fi lămurit. Dar şi-a dat seama că n-am intenţii ascunse şi-a prins să-mi lingă degetele. Îmi provoca repulsie atingerea gurii străine, ştirbe. Mi se părea că descopăr un licăr obscen în privirile care nu mă slăbeau. Chiar mi se făcea rău.
- Îţi place? l-am întrebat, tăvălind iar degetele prin sos.
Speram să-l atrag într-o discuţie elevată, ca între oameni civilizaţi. Mă dezgustau gemetele lui şi felul în care îşi dădea ochii peste cap; speram să termine cu teatrul acela de prost gust. Îi plasasem o întrebare subtilă, la care nu se încumetaseră să răspundă nici marii filozofi ai omenirii. Îţi place ori nu?, aceasta-i întrebarea. Încercam să-i câştig încrederea. În fond, intenţionam să mă folosesc de bădăranii ăia. Asta însemna să-i fac să priceapă că n-aveam alt interes decât să le redau libertatea etc. Bla-bla-bla. Era însă nevoie să mă lămuresc mai întîi dacă doreau să fie sau nu liberi, pentru că nu poţi fi sigur. Poate îşi doreau mai mult terci sau ceva mai consistent, nu libertate, ce puteam şti?
- Ăsta-i bolînd, interveni bălanul de alături, un tip cu plasture pe ochiul drept. Da’-i place sosu’, adăugă.
E-te-te! Uite unde-mi stătea omul perspicace. Mă ţinea sub observaţie de cînd începusem să mă dau la celălalt. Probabil era o chestiune de orgoliu, cum adică, e preferat idiotul şi nu el? Presupun că se considera nedreptăţit, pentru că din tonul intervenţiei sale răzbătea o nuanţă revendicativă, pătimaşă. Trufia nu-i părăseşte pe bieţii oameni nici când sînt cu un picior în groapă.
Era în ordine, aveam degete pentru toţi. Mi-am băgat şi cealaltă mînă în castron şi i-am întins-o zîmbind. Blondul se repezi la delicatesă fără să-şi mai ia precauţiile celuilalt. Se lămurise că n-am gânduri ascunse. Ţinea însă să-mi demonstreze ce înseamnă arta linsului, nu lucrul de mîntuială pe care-l făcea nerodul de alături. El nu se hrănea ca un animal, limba lui dansa peste falangele mîinii. Punea pasiune. Iată ce însemna adevărata competiţie. Nu-mi rămînea decît să atrag cît mai mulţi indivizi în horă, rivalitatea urma să se ocupe de rest.
În alte condiţii, omul ăsta ar fi avut probabil o gospodărie de care ar fi fost mîndru şi tot s-ar fi uitat peste gard la capra vecinului, a murit animalul sau nu? De fiecare dată, concurenţa acţionează implacabil peste capetele noastre. Pare străină de voinţa omului, deşi motorul care o pune în mişcare se află în vintrele sale. Bălaiul cu plasture trăgea cu coada celuilalt ochi spre vecinul idiot, oare se alegea cu mai mult folos decît el? Poate că îşi făcea planul să-i dea un dos de mînă de să-i sară terciul cît colo, numai că n-a mai avut răgaz. În uşa sălii de mese şi-a făcut apariţia Martha şi toţi ochii s-au îndreptat într-acolo. Albinoasă, îmbrăcată în alb şi cu o cravaşă în mînă, părea un înger al morţii.
La un semn care mi-a scăpat, probabil o scurtă zvîcnire a biciului, gloata s-a ridicat de la mese şi a început să treacă prin dreptul robinetelor. Mi-am spălat îndelung ambele mâini, frecîndu-le cu o pojghiţă de săpun. Cineva mi-a întins o cîrpă umedă şi slinoasă pentru şters, însă am aruncat-o dezgustat mai departe. Aveam senzaţia că mă murdăresc iar.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
