• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Nicolae Prelipceanu: „Mă întreb deseori, sau, hai, uneori, ce dracu’ s-ar fi ales de mine dacă nu m-aş fi apucat să sriu” (II)/ de Lucian Vasilescu şi Daniel Nicolescu

Nicolae Prelipceanu: „Mă întreb deseori, sau, hai, uneori, ce dracu’ s-ar fi ales de mine dacă nu m-aş fi apucat să sriu” (II)/ de Lucian Vasilescu şi Daniel Nicolescu

Autor: Lucian Vasilescu

10 aug 2012 317

Eheu fugaces! Anii 80, Uniunea Scriitorilor - de la preşedinţii ei la doamna Miţi -, editurile - înainte şi după 89, presa postrevoluţionară frământată şi efervescentă, comunismul cu faţă umană şi capitalismul sălbatic (sau invers), forfota societăţii civile, literatura eternă dar şi literatura de ieri şi de azi, iată doar câteva dintre punctele de interes pe care le atinge în această secţiune a interviului poetul, prozatorul şi gazetarul Nicolae Prelipceanu, un om fericit, dar a cărui "meserie e tristeţea".

- Vom apuca să vedem luminiţa de la capătul tunelului (fie el şi norvegian)? (N.P.,Tunelul norvegian, roman, 1980, nota ZD)

- Nu mai ştiu de mult ce vom apuca şi ce nu, înainte credeam a şti, acum m-am cam lămurit. Acest titlu provine din amintirile celor dinainte de război despre un local subteran de pe undeva, de pe lângă Casa Centrală a Armatei, unde se duceau ziariştii de pe Sărindar, după ce-şi încheiau ediţiile. Era un fel de roman, cuprinzând vreo trei sau patru părţi distincte, în care doar rareori personajele erau aceleaşi. Cu ăsta am o amintire veselă. La Curtea de Argeş, unde mi-am terminat liceul, se făcuse în anii aceia îndepărtaţi o librărie nouă, pe bulevardul spre mânăstire şi aici era "responsabil" cel care fusese, pe când cumpăram eu manuale şi alte cărţi de la librăria din centru, simplu vânzător. După apariţia cărţii, s-a întâmplat să trec prin oraşul adolescenţei mele, să-mi văd părinţii şi am intrat într-una dintre plimbările mele prin vechile locuri şi la librărie. Acela m-a recunoscut şi mi-a spus, ca să mă facă fericit, că a citit Tunelul norvegian, bună carte, sfârşind prin a mă întreba "Când aţi fost în Norvegia?". Iar eu nici prin Norvegia n-am călcat, până în ziua de azi, nici urmă de Norvegie, alta decât numele, nu e în cartea aia, aşa că am înţeles că nici n-a deschis-o, dar ceea ce n-am înţeles este de ce ţinea să pară că a citit-o, doar nu era pe nici o listă de lecturi obligatorii pentru cineva, fie librar, fie om normal. În rest, cine ştie, poate că ar mai rezista ceva din ea şi azi, dar nu am deloc chef să-mi revăd şi să-mi adăugesc sau reduc textele trecutului şi nici vreun editor care să vrea s-o reediteze nu văd primprejur.

- Mai sunteţi membru corespondent al fericirii sau aţi fost promovat membru plin? (N.P., Fericit prin corespondenţă, versuri, 1982, nota ZD)

- Păi acuma, dacă aţi vedea ce-am scris în ultima/cea mai recentă carte a mea (la pierderea speranţei, versuri, editura Casa de pariuri literare, 2012, nota ZD), aţi afla că, mai nou, "meseria mea e tristeţea", dar, să ştiţi, a fi fericit nu împiedică deloc coexistenţa cu tristeţea. Aşa că, poate, oi fi ajuns membru plin al ce spuneţi dvs. şi nu ştiu, aşa cum se întâmplă oamenilor multe lucruri în viaţă.

- Pe cine ar trebui să arătăm, astăzi, cu degetul de gheaţă? (N.P., Degetul de gheaţă, versuri, 1984, nota ZD)

- It's up to you, adică e treaba dvs. pe cine aţi arăta cu "degetul de gheaţă", dar eu am să completez eliptica dvs. întrebare spunând că asta era o antologie din cadrul seriei generaţiei noastre, pe care Mircea Ciobanu a scos-o, sub titlul Hyperion, la Cartea Românească, în anii aceia. Erau acolo Virgil Mazilescu (prima apariţie), Marius Robescu, Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Vasile Petre Fati şi mulţi alţi şaptezecişti, cum ni s-ar fi spus atunci. Câţiva au intrat, imediat după 1990, eu în '96, anul plecării lui Mircea dintre noi, într-o altă colecţie, de data asta fie cu volum antologic, fie cu unul nou, eu am scos unul nou, Binemuritorul, iniţiată tot de Mircea Ciobanu, la editura sa, particulară de data asta, Vitruviu.

- Către cine sau către ce ar trebui să îndreptăm arma anatomică? (N.P., Arma anatomică, versuri, 1985, nota ZD)

- Arma anatomică a fost, iarăşi, un titlu pour épater le bourgeois, alături de, cum spuneam că a fost, volumul ăla de proze scurte, unele chiar scurtissime. Mai era unul, din 1968, al doilea în ordine cronologică pe care l-am publicat, care îndeplinea şi norma asta, dar şi pe aceea a unei doar de mine ştiute subversiuni, ANTÙ, cuvântul fiind numele unei otrăvi pentru şobolani, dacă-mi aduc bine aminte, otravă despre care nu ştiu de unde aflasem. De altfel titlul nici n-a putut fi decriptat de nimeni, doar o fostă colegă de facultate, măritată cu un chimist, întâlnită în anii aceia, întâmplător, în Gara de Nord, pe care o cam frecventam în drumurile mele Cluj-Bucureşti şi retur, mi-a spus că ştie ce înseamnă. Or, cu Arma anatomică, carte apărută la editura Eminescu, după lungi tribulaţii, voiam, tot aşa, să încerc rezistenţa cenzurii. Ce să spun, mare eroism!

- Coborâm sau urcăm pe scara interioară? (N.P., Scara interioară, roman, 1988, nota ZD)

- Scara interioară e un roman cam încâlcit, făcut praf în epocă de Alex Ştefănescu şi Romul Munteanu; cartea a apărut în 1987, dacă mai ţin eu bine minte. Titlul poate sugera şi o chestie, să-i zicem, poetică, dar era pur şi simplu vorba despre o scară interioară, pe care cetăţeanul ales de mine ca personaj principal făcea un pas şi după aia se oprea, pentru a-şi recapitula viaţa, dar mai târziu aflam că, de fapt, el ajunsese ceva important, era o titulatură fantezistă, uitase cine a fost şi ce a făcut, iar un birou anume îi recrea biografia. Nu prea explicam eu cum i-o replantau în creier, dar în rest cam asta era. Sigur că erau şi o mulţime de întâmplări colaterale, sau victime nu-i aşa? Erau multe dintre cele ce mi se întâmplaseră chiar mie, când, prin vara lui 1968, am fost un fel de ziarist în redacţia de strânsură a unui nou ziar de la Alba Iulia, că apăruseră judeţele şi fiecare trebuia să aibă organul (sic) său, dar şi întâmplări de după şi, mai ales, de niciodată, invenţie curată.

- Ce anume aţi introduce, dacă v-ar sta în putinţă, în maşina de uitat? (N.P., Maşina de uitat, versuri, 1990, nota ZD)

- Păi aici ar fi multe de introdus, dar cum să uiţi ce ţi s-a întâmplat? Acum, dacă mă uit în urmă, cred că titlul ăsta a apărut cam ca un ecou al romanului de mai sus, cu personajul care uitase tot şi i se recrea o biografie.

- Ce altceva ar fi fost de făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu? (N.P., Noaptea Sfântului Bartolomeu, versuri, antologie, 1999, nota ZD)

- Am publicat acest text în volumul din 1978, de neatins de neatins, apărut la Iaşi. Când l-am citit prima oară în public, cred că era prin 1977, când tocmai îl scrisesem, la Sorbonica din Oradea (dacă nu mai ştiţi, aşa li se spunea institutelor de trei ani, apărute ca ciupercile, dar ploaia de acum e mult mai puternică şi efectul la fel), dl. Ion Vlad, care-mi fusese profesor şi-mi era, cred, redactor şef adjunct la Tribuna, s-a mirat şi m-a întrebat când l-am scris. Pentru că era vorba despre ceva care putea părea, într-adevăr, subversiv, doar că, la apariţie, cenzura se va fi prevalat de faptul că e vorba despre un eveniment din istoria îndepărtată a altei ţări (Franţa). Numai că, pentru oricine ştia să citească, era clar că era o parabolă. Mă întrebam, şi atunci ca şi mai târziu, cum ar (foloseam condiţionalul pentru că nu credeam să prind acea zi) fi după ce sistemul concentraţionar comunist s-ar prăbuşi. Nu ştiu dacă mă gândeam la sfârşitul ocupaţiei naziste în Franţa şi procesele, în justiţie sau în conştiinţă, care au urmat. În orice caz, mă gândeam ce vor răspunde intelectualii care nu s-au ridicat împotriva unui regim opresiv şi barbar şi criminal, când vor fi întrebaţi ce au făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu, adică în regimul comunist, o noapte a acelui sfânt continuă. De altfel a scăpat şi un vers care ar fi lămurit lucrurile: undeva întreb, fără semn de punctuaţie, ca de obicei, cât a ţinut Noaptea Sfântului Bartolomeu, "cât va mai ţine ea". Ştiam că ar fi trebuit ori să mă ridic cu arma în mână, ceea ce epuizaseră generaţiile dinaintea noastră, înfrânte de maşina sovietică, ori să nu colaborez, adică să mor… Ori să aleg calea disidenţei, pentru care nu mă simţeam deloc dotat. Şi atunci, cu mine aveam eu treabă, pe mine mă întrebam ce am făcut în noaptea aia comunistă.

- Chiar ne găsim în locul unde ne-am pierdut orice speranţă? (N.P., La pierderea speranţei, versuri, 2012, nota ZD)

- I-am explicat cuiva că acest titlu nu marchează, încă, pierderea speranţei. La-ul dinainte, care dă impresia de nume ca de cârciumă, la pierderea onoarei etc. marchează drumul spre această pierdere, care este, încă, în curs. Sigur, corect ar fi fost un spre, dar eu l-am ales pe la şi pentru că e o notă muzicală interesantă, mai ales când generează o gamă minoră, chopiniană, şi mai ales pentru că pare numele unei cârciumi.

- Aţi trăit, ca membru al Uniunii Scriitorilor, sub nu mai puţin de opt preşedinţi: Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, George Macovescu, D.R. Popescu, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru, Nicolae Manolescu. Vă rugăm să rememoraţi, succinct, ce consideraţi că a fost relevant în fiecare dintre aceste perioade.

- E, păi îmi cereţi prea mult. Nu mi-am făcut notiţe şi de altfel nici nu m-am preocupat să le reţin contribuţiile fiecăruia, în afară de faptul că nici n-am fost întotdeauna un apropiat al lor. Pe cei din urmă i-am cunoscut mai de aproape, pentru că şi fac parte din aceeaşi generaţie cu mine, strict cronologic vorbind. Aş fi avut multe de corectat la ceea ce au făcut ei, recunosc în acelaşi timp că multe lucruri de care ei au fost şi mai sunt, cei care mai sunt, în stare, eu nu le-aş fi putut face. Ştiu în schimb ceea ce aştept eu de la un preşedinte al USR azi, şi anume o reformare fundamentală a acestei asociaţii învechite, cu mulţi membri care, prea adesea, nu ar figura nici la poşta redacţiei vreunei gazete literare care se respectă, dar mai ales cu mecanisme greoaie, complicate. Aş vrea să văd o uniune mai suplă, cu o mai clară folosire a celor care iau salarii, cu fişe de post clare pentru toată lumea. Am propus chiar să facem o analiză a tuturor angajaţilor pentru a vedea ce utilitate mai au pentru organizaţie, dar propunerea a fost respinsă în consiliu. Poate pentru că ar fi eliminat cine ştie ce amici ai cine ştie cui. Eu nu sunt în stare, pentru că am rămas din altă lume, cu alte mentalităţi, dar cei mai tineri ar trebui îndemnaţi să-şi folosească noile obiceiuri şi să adune fonduri pentru uniune din sponsorizări sau proiecte, cum se spune azi. Pentru asta, însă, ar trebui multe lucruri schimbate şi nimeni, în frunte cu consiliul şi comitetul director al USR, nu vrea asta.

- Vă mai amintiţi de 25 sau 45? - titlul unuia dintre primele texte jurnalistice pe care le-aţi publicat după decembrie 1989? După cum au evoluat lucrurile, se pare că bila istoriei s-a oprit la cifra 25…

- Păi asta era ceea ce mă frământa pe mine în acele zile de după căderea regimului Ceauşescu, dacă s-a terminat cu comunismul sau doar cu ceauşismul. Am pus această întrebare, după părerea mea importantă, într-un mic articol publicat în România liberă, dar puţină lume l-a luat în seamă, în orice caz, nu s-a deschis nici o dezbatere pe această temă, deşi mulţi alţii se întrebau ca şi mine, nu era o idee cine ştie ce originală. N-aş spune că azi vedem că era numai 25-ul care se terminase, de fapt comunismul s-a terminat, dar puii lui au crescut şi ne dau la cap cu metodele capitaliste, în faza sălbatică.

- Înapoi la poezie. Aţi debutat la 25 de ani. Când aţi început să scrieţi şi care a fost mecanismul care a declanşat maladia?

- De fapt, n-am început prin a scrie poezie. Îmi aduc aminte că, pe la 14-15 ani, începeam câte un roman, dacă nu în fiecare zi, măcar în fiecare săptămână, scriam câte o pagină, o pagină şi jumătate şi le lăsam aşa. Pe urmă deschideam alt caiet, că scriam în caiete de şcoală, şi iar începeam un roman şi iar rămâneam de căruţă. Poezie cred că am început să scriu abia după perioada coşurilor, aşadar aş fi cumva în drept să o mai fac. Dar scriam tare prost, Doamne fereşte, când îmi aduc aminte de chestiile alea mă apucă ruşinea, de parcă mi-aş aminti că am fost văzut cu pantalonii în vine pe stradă sau într-un parc. În toamna când am căzut la admiterea la facultate, m-am întors la Curtea de Argeş, iar aici, acasă scriam, sau aşa îmi aduc aminte, iar la San Nicora sau Sân Nicoară, în centrul oraşului, pe terenul de baschet, dădeam la coş, că mai aveam la mine o minge împrumutată de la liceu. Pe care am dat-o până la urmă înapoi. Dar creionul nu l-am dat înapoi. Mă întreb deseori, sau, hai, uneori, ce dracu' s-ar fi ales de mine dacă nu m-aş fi apucat să scriu, şi nu pot să răspund, am aceeaşi ameţeală pe care o aveam de câte ori mă gândeam cum o să se revină de la proprietatea comunistă asupra mijloacelor de producţie la cea privată, mai cu iniţiativă şi singura funcţională...

- Aţi făcut, după 1989, gazetărie angajată, în ritm de cotidian. Binomul gazetărie/ poezie vi se pare unul funcţional?

- Mai întâi am scris şi trimis câteva articole la România liberă, de bucurie că mă pot exprima liber şi fără cenzură, pentru prima oară. Eram încă la Viaţa Românească, dar asta apărea rar şi, oricum, nu puteai să-ţi exprimi acolo părerile politice. Pe urmă am înţeles că nu voi putea supravieţui, material, scriind numai la gazetele literare, eram atunci la Luceafărul, dar nici aici n-am stat. Şi aşa am ajuns la Cotidianul, încă de la fondarea sa, ca să zic aşa, adică am lucrat aici şi când se făceau numere de încercare. Am fugit întâi la Inspectoratul pentru cultură al Capitalei, unde am fost consilier şef câteva luni, apoi la România liberă mulţi ani, până la capăt, cum s-ar zice. Cât despre binomul dvs. , nu mi se pare deloc unul fericit, cred că din cauza gazetăriei am şi început să încetinesc ritmul cărţilor mele de versuri, ceea ce, la urma urmelor, e chiar benefic pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, că prea publicam o carte la doi, trei ani înainte. Oricum, ceea ce e sigur este că gazetăria te obişnuieşte să priveşti lucrurile cu alţi ochi, nu numai ochelari, decât literatura în general şi poezia în special, şi nu poţi să-ţi schimbi ochii mai repede decât ochelarii. În timp, sigur că se poate face şi operaţia asta, se transplantează ei rinichi, se transplantează ele şi inimi şi n-o să poţi schimba nişte ochi!

- De dragul unei mici istorii a presei (care, oricum, nu mai interesează pe nimeni) vă rugăm să faceţi un exerciţiu de memorie având ca subiect defunctul ziar Cotidianul, printre fondatorii căruia v-aţi numărat.

- Am fost, de la primul număr al acestui ziar şeful secţiei sociale, editor cum se spunea acolo, deşi am aflat apoi, mai târziu, dintr-un alt ziar că, deşi eu aveam încă o parte din colecţie unde scria chiar aşa, altcineva era şeful secţiei, cel care-mi era adjunct, adică înlocuitor când, rar, lipseam. Ei, istoria se tot rescrie, când adjuncţii, deşi ajunşi pe cai mai mari, nu mai vor să-şi recunoască adjuncteţea nici măcar pentru începuturi. Culmea e că eu îl şi adusesem pe cetăţean acolo. Se făcea, acolo, o gazetărie mai alertă decât cele dinainte, venea şi un gazetar londonez, angajat de Ion Raţiu să ne instruiască, numai că în fruntea gazetei nu era cineva care să ştie ce e aia presă, ci era cineva preferat(ă) de fondatorul ziarului. Mă rog, era alegerea lui. Îmi pare, domnu' Vasilescu, că am fost împreună acolo, de la un moment dat...

- Ba chiar de la momentul "antrenamentelor" cu englezul pomenit (Bryan îl chema) care aveau loc în subsolul casei lui Ion Raţiu...

- Ei, ar fi fost bine, dacă n-ar fi intervenit destul de des neînţelegeri între noi, cei câţiva care credeam a şti cum se face presa şi persoana care conducea ziarul, fără să aibă habar. În fine, n-o să vă ţin cu amintiri de episoade de-acolo, probabil că nici nu ţin minte decât întâmplări neimportante.

- Astăzi, aşa-zisa sociatate civilă ne pare a fi păgubos de atomizată. În condiţiile date ar fi fost utilă/ decentă/ morală o luare de poziţie a instituţiei numite Uniunea Scriitorilor faţă de manifestaţiile de protest din această iarnă/ primăvară din Piaţa Universităţii?

- Manifestaţiile de protest din această iarnă şi-au dat rodul, după părerea mea deja putred, în această primăvară-vară. Când, prin anii '90, Uniunea, sau mai precis conducerea ei, avea o atitudine net împotriva puterii, mulţi membri ai ei, că e o asociaţie de vreo două mii de inşi, erau nemulţumiţi, ei fiind de partea cealaltă a baricadei. Poate că de aceea, de data asta, n-a luat nici o atitudine şi, dacă mă uit la ce a rezultat din acele manifestaţii, nici nu-mi pare rău că a stat deoparte.

- Restaurantul Uniunii Scriitorilor a fost, înainte de 1989 şi în primii ani după aceea, o veritabilă instituţie. Sclipea şi vinul în pahare, dar scânteiau şi ideile. Vă rugăm să evocaţi oarece întâmplări din vremea de glorie a locantei. Din epoca doamnei Miţi - v-o amintiţi, desigur…

- Ei, ce să vă spun, că eu am prins-o şi pe doamna Candrea, înainte de Miţi, am prins acolo clienţi precum Geo Dumitrescu, Ahoe (Tudor George, cel care, într-o noapte s-a suit pe un scaun şi, după ce şi-a strigat strigătul de luptă, Ahoe!!! a continuat cu "Trăiască Uniunea Sovietică…", aici a făcut o pauză şi pe urmă, cu o revelaţie, a continuat "că ea ne deretică"), Mazilescu, Robescu şi câţi şi mai câţi. Cât despre doamna Miţi, cum să nu mi-amintesc? Nu ne dădea ea, şi când se interzisese vodca în locantă, câte o sticlă, ascunsă în dulapurile de pe margine, numai nouă, celor care ocupasem masa din colţ, a lui Jebe, după ce acesta se retrăsese, cred că din motive de sănătate? Cât despre Jebeleanu senior, că acum mai avem unul, junior, şi lui i-a făcut Ahoe un distih: "Trăiască Jebe/că ne trebe", mă rog, mai simpluţ decât cel cu Uniunea Sovietică. Îmi amintesc şi nunta lui Virgil Mazilescu, dintr-un iulie fierbinte, cam ca ăsta de acum, când am stat până târziu în grădină, pe urmă a început ploaia şi am intrat în restaurant, unde am rămas, numai noi, vreo 20 de inşi, până dimineaţa, dna Candrea dându-i lui Virgil cheile… Şi îmi amintesc şi cum, odată, când peroram eu că comuniştii n-au cum să administreze bine o ţară când ei au fost aleşi dintre cei care nu se putuseră administra nici pe ei (parcă de asta era vorba!), cum l-a ridicat Agopian pe un cunoscut de la o masă vecină, care se tot apleca să audă ce spunem noi acolo, de era să ne cadă printre pahare. Foşgăiau, desigur, turnătorii, ba chiar şi microfoanele, mai ales în ultimii ani. Aşa că, în amintire totul pare foarte frumos, dar mă tem că a fost, pe dedesubt, foarte urât. După '90 lucrurile s-au schimbat, cârciuma a ajuns pe mâinile unui italian hoţ, pe urmă pe mâinile unui român, care s-a dovedit la fel… Şi acum e închisă, probabil definitiv. Era, oricum, o legendă care se încheiase. Ea era necesară atunci când stăteam cu toţii grămadă, cum, de fapt, voia partidul, acum, lucrurile s-au mai resfirat, sau noi ne-am mai resfirat, înainte de a ne resfira de tot. Definitiv.

- Vă mulţumim pentru timpul acordat şi promitem să vă mai deranjăm...

- Dacă n-aveţi altă treabă, cu plăcere...

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867