Ziarul de Duminică

O călătorie în Italia/ de Doina Ruşti

O călătorie în Italia/ de Doina Ruşti

Autor: Doina Rusti

18.05.2012, 00:04 274

Roma

Cum ieşi din Fiumicino, te izbeşte aerul tihnit al Romei. Nu e vorba despre o calitate demonstrată ştiinţific, ci despre un ozon întreţinut de mii de suspine. Bineînţeles, din depărtări suflă marea şi se alintă soarele, iar pe străzi sunt înfloriţi trandafirii de mai. Hotelul Principessa Isabella e nu departe de Grădina Borghese, o clădire veche, cu ziduri groase şi cu o mică terasă la fiecare cameră. A mea era împodobită cu leandri, ceea ce-o făcea să semene cu un patio, mai ales că dincolo de ea se ridicau misterioase zidurile altei clădiri. De-aici coboară Via Veneto, apărată de platani bătrâni. Luând-o la picior nici nu-ti dai seama când ajungi la Fontana di Trevi, unde m-am abţinut să mai arunc vreun ban, nu de-alta, dar anul trecut am lăsat destule dorinţe acolo.

Într-un cot al Tibrului (Tevere, de fapt) e Casa delle Letterature. Clădirea, deschisă spre Piazza del Orologio, nu e cine ştie ce în comparaţie cu valoarea ei artistică. Înăuntru, într-o grădină interioară, zeci de tineri citesc, risipiţi printre tufe, iar în sălile din jur se discută despre cărţi.

La o astfel de întâlnire am ajuns şi eu. Fundaţia Bellonci a invitat trei scriitori români: Mircea Cărtărescu, HR Patapievici şi... eu (foto 1). Iniţial am crezut că este o altă chestie formală, ca multe alte întâlniri, dar lucrurile s-au derulat în mod neaşteptat. Cititorii, în bună parte elevi de la câteva licee din Roma, erau avizaţi, căci primiseră cărţile noastre cu două luni înainte. Aşa că întrebările au fost punctuale, mai cu seamă că organizatorul era el însuşi un om al cărţilor: Stefano Petrocchio. Un bărbat înalt, impunător prin bunăvoinţa faţă de interlocutor, generos şi răbdător ca un domn din secolul trecut, mi-a plăcut de la prima frază. Treptat, s-au umplut şi coridoarele, căci în afară de publicul prestabilit, au apărut şi profesori, masteranzi, bursieri români, studenţi de la Universitatea Sapienza, câţiva reprezentanţi ai Accademiei di Romania, presă. Pentru mine, de departe cel mai surprinzător participant a fost Carlo Pulsoni, prestigios profesor de limbi romanice la Universitatea din Perugia, venit special să mă cunoască. Şi încă regret că n-am apucat să-i spun cât de fericită m-a făcut. Povestirile stranii din Nostalgia lui Cărtărescu, viziunea lui Patapievici despre lumea lui Dante şi aventurile lui Zogru au fost, în mare, subiectele discuţiei. Oana Boşca, de la Universitatea Bucureşti, a făcut traducerea din şi în italiană.

Dar o călătorie literară nu e niciodată doar un eveniment dintr-o sală plină ochi. Afară, pe străzile Romei (foto 2), pe lângă zidurile bătrâne, prin dughenele cu pereţi atât de groşi încât telefoanele îşi pierdeau semnalul, peste tot, de fapt, se întâmplă la nesfârşit acele mici evenimente care fac parte din orice călătorie, mai cu seamă dintr-una cu scop declarat.

Aproape la fel de importantă ca întâlnirea cu Stefano Petrocchio, a fost şi prima noapte la Roma. Nu ştiu ce-au făcut ceilalţi scriitori, eu m-am întâlnit cu Magda Nica, pictoriţă şi creatoare de bijuterii, care m-a dus în MoDerna, o trattoria boemă, frecventată de artisti, în special din zona filmului, unii dintre ei foarte cunoscuţi, ca Woody Allen. Punctul de atracţie al restauranutului este mâncarea personalizată. Bucătarul este, fireşte, un artist şi... este român. Îl cheamă Liviu Dotcos. Mie mi-a făcut 16 feluri diferite, pacheţele gen maki, cele mai multe vegetariene sau asezonate cu muşchi fraged de viţel, între care, desigur, rulourile din peştele-spadă mă exprimau cel mai bine. Dar nu mi-a gătit, aşa, la o primă vedere, ci după o analiză începută încă de la prânz.

Platanii uriaşi, străzile întrerupte de trepte, pieţele ca nişte bule de aer şi, bineînţeles, compania Elenei Postelnicu şi a reportofonului ei, mi-au umplut cea de-a doua zi în Roma. Iar acum, privind în urmă, îmi apar imediat în minte zgomotele străzii, bărbaţii cu sacouri negre şi vitrinele pline de cărţile lui Niccolò Ammaniti.

Torino

Salone del Libro di Torino este cel mai cald târg de gen. Anul acesta România a fost ţară invitată. Aici am lansat L'omino rosso.

Standul de anul acesta a fost în alb şi negru, sofisticat prin simplitate, fără afişe de scriitori, fără coperţi de carte. Pe pereţii asimetrici se puteau citit doar trei cuvinte: România şi Librăriile Humanitas. Desfăşurarea de forţe a fost uriaşă. Presa (Pro TV Internaţional, TVR, Radio Actualităţi, Agerpres), o parte a Catedrei de Italiană de la Universitatea Bucuresti, plus directorul ICR, HR Patapievici, elegant, seducător şi nemişcat din stand, ceilalţi organizatori, de la ICR Veneţia, între care neobositul Mihai Stan, un om în stare să coordoneze o sută de activităţi în acelaşi timp, au făcut ca totul să arate ca la o ţară invitată de onoare.

Ziua mea importantă a fost vineri. În mişcarea uriaşă a târgului, l-am zărit pentru câteva clipe pe Paolo Giordano. Laureat cu Strega, e deja un prozator cu mulţi fani, care îl strigau prin târg, emoţionaţi să-l vadă în carne şi oase. M-am oprit şi eu să casc gura: Paolo e foarte tânăr şi shakespearean. Apoi l-am întâlnit pe Marco Cugno, binecunoscutul profesor torinez, care este în fiecare an sufletul manifestărilor româneşti. Protocolar, îndrăgostit de oameni şi atât de generos, la fiecare înâlnire, Marco îmi aduce aminte de acea parte a lumii stabilă şi parfumată. Venea la lansarea Omuletului roşu (foto 3, 4).

Standul României a avut anul acesta un fel de foişor, de fapt, o sală spaţioasă, ornată cu portretele scriitorilor prezenţi în târg şi dotată cu apartaură de proiecţie. Aici s-au desfăşurat toate evenimentele româneşti. L'omino rosso era deja intrat pe mâinile lui Marco Dotti, aflat în culmea vervei. Dotti este jurnalist la Il Manifesto si profesor la Univeristatea din Pavia, specializat în literatură comparată. Dar nu el a început discuţia, ci editoarea cărţii, Sabina Trzan, completată de Roberto Merlo, traducătorul cărţii, profesor la Universitatea din Torino. Abia după aceea s-a desfăşurat Marco, a cărui opinie pozitivă m-a emotionat pe loc. Bineînţeles, lansările sunt numai cu vorbe de laudă, ca şi la noi, aşa că ar fi fost chiar anormal să nu mă simt bine. Invitaţii mei erau în mod evident interesaţi de tema lumii virtuale, pe care o tratează romanul, iar mărturisirea că în realitate chiar m-am măritat cu hackerul din roman, a stârnit oarecare rumoare, devenind chiar titlul unei ştiri.

Surpriza lansării au constituit-o nişte tipi de la o revistă literară de avangardă, din Milano. Atraşi de filmul de prezentare a romanului, au rămas la lansare şi mi-au luat un interviu.

În plus, m-am întâlnit cu Norman Manea, care mi-a spus nişte cuvinte atât de frumoase, care mi-au omorât pe loc orice discurs. De altfel, scriitorii mari, cu bunăvoinţa lor, zeiască, au fost un fel de emblemă a standului. Mircea Cărtărescu a stat la aproape toate evenimentele.

În afara târgului, Torino e un oraş aproape liniştit. Pieţele păzite de clădiri de secol XIX, statuile risipite, Muzeul Egiptului, fără rival în Europa, şi Muzeul Cinematografiei sunt numai câteva dintre lucrurile care îmi vin imediat în minte, gândindu-mă la Torino. Şi mai e ceva: în staţiile de metrou, pe outdoor-urile enorme din oras, apărea din când în când imaginea standului României, cu menţiunea de ţară invitată.

În Torino trăiesc 80.000 de români, aşa că este imposibil să mergi mai mult de 10 minute şi să nu auzi limba română răsunând pe străzi.

AFACERI DE LA ZERO