Ziarul de Duminică

O expoziţie-şoc: cratiţele din pantofii regali şi tampoanele OB din candelabru/ de Daniel Nicolescu. GALERIE FOTO

O expoziţie-şoc: cratiţele din pantofii regali şi tampoanele OB din candelabru/ de Daniel Nicolescu. GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

Autor: Daniel Nicolescu

12.04.2013, 00:06 492

Miracolele sunt urzite din lucruri banale, iar fastul princiar se sprijină nu doar pe aur, pe lemnul de esenţă rară sau pe strălucirile diamantine. Până la urmă nici nu trebuie să fii educat, nu trebuie să ştii să te poziţionezi în unghiuri savante, nu trebuie să citeşti tomuri întregi de istoria artei, frumuseţea vine singură la tine. Trebuie doar să-i ieşi în întâmpinare. Este lecţia pe care o predă pe viu, până în luna august a acestui an, Joana Vasconcelos, la Palacio Nacional da Ajuda, din Lisabona, într-o expoziţie care a fost considerată (de jurnalistul portughez Herman José), „un strigăt de bucurie, de modernitate şi, mai ales, de optimism” (foto 1).

Artista (probabil cea mai proeminentă prezenţă artistică portugheză la nivel internaţional, în acest moment) a invadat cu viziunile sale unul dintre reperele monumentale clasice ale capitalei portugheze, modelându-şi „sculpturile” după chipul bijuteriei arhitectonice care este Palatul da Ajuda. În acelaşi timp, a atins un ţel mult mai ambiţios, acela de a remodela însuşi edificiul-gazdă, de a-i face un lifting poznaş, de a-l scoate din înţepeneala muzeală solemnă căreia i-a fost hărăzit, după ce a încetat să mai fie reşedinţă regală.

S-o luăm pe rând:

După marele cutremur din 1755, care a schimonosit iremediabil profilul urban al Lisabonei, şi care a modificat radical şi mentalitatea şi percepţia despre urbanistică a locuitorilor ei, regele José I, îngrozit de consecinţele sinistrului (năruiri cumplite, un tsunami gigantic, incendii devastatoare) şi de posibilitatea repetării lui, a mutat reşedinţa regală într-o zonă mai puţin calamitată şi mai puţin sensibilă seismic, pe una dintre înălţimile vestice ale oraşului, în „freguesia Ajuda”. Aici s-a încheiat, în 1761, construirea unuia dintre cele mai bizare edificii occidentale moderne, „Paço de madeira”, Palatul de lemn, de fapt o lucrătură de lemn şi pânză, o aglomerare de corturi ample. Ascultând de două principii (rezistenţa seismică – graţie materialelor de construcţie, şi absenţa zidăriei), Palatul împlineşte, în rest, toate atribuţiile unei curţi europene somptuoase, în care încep să se îngrămădească piese de mobilier superbe, tapiserii, orfevrerie, tablouri. Structura sa proliferantă îl face, în doar câţiva, să depăşească proiectul iniţial, dar şi suprafaţa sa din zilele noastre. Curtea regală va sta aici preţ de 30 de ani, într-o ambianţă de lux excesiv, întreţinut de comorile nesfârşite care curgeau din principala colonie lusitană, Brazilia.

Distrus de un incendiu, în 1794, palatul începe să fie ridicat după principii tradiţionale, pornind de la planurile lui Manuel Caetano de Sousa, în anul imediat următor. Profilul baroc iniţial este modificat începând cu 1802 de către doi tineri arhitecţi instruiţi la Şcoala de la Bologna, în sens neoclasic, cel care îl defineşte şi azi în ansamblul său. Decoraţiunile interioare glorifică însă, în spiritul aglomerării opulente de factură barocă, o Portugalie a cuceririlor şi a lipsei de măsură.

Ei bine, acesta este spaţiul pe care îl „re-cucereşte” Joana întâia a artelor portugheze, doamna Vasconcelos. Născută în 1971, şi-a început activitatea la jumătatea anilor 90, dar a devenit faimoasă de-abia în 2005, după ce a fost aclamată la Bienala de la Veneţia, pentru lucrarea luxuriant-obraznică „A Noiva” („Logodnica”), o structură de oţel pe care se „ţes” 25.000 de tampoane de igienă intimă feminină, ce închipuie un uriaş candelabru. Prezentă constant la mari manifestări internaţionale, J.V. este invitată în 2011 să expună la Palatul Versailles, la invitaţia preşedintelui instituţiei, Jean-Jacques Aillagon. Trebuie precizat că ea soseşte aici după Jeff Koons, după Xavier Veilhan şi Bernar Venet, după miticul, deja, Takashi Murakami, pe o cale regală pe care au păşit unii dintre cei mai „en vue” şi mai bine vânduţi artişti contemporani în viaţă. Şi, în acelaşi timp, este prima femeie şi cel mai tânăr artist căruia i s-a îngăduit să-şi expună operele în celebrul palat francez.

Actuala expoziţie de la Lisabona, din Palacio da Ajuda,  este o selecţie a celor mai importante opere ale artistei, completate cu unele special create pentru spaţiul care i-a fost pus la dispoziţie. Vă propun să refacem uluitorul traseu expoziţional, plin de capcane, şi să ne apropiem de efectele de contaminare reciprocă dintre lucrări şi edificiul propriu-zis.

După primul panou (foto 2), o gogeamite sfârlează-coş-pălărie din covrigi, pere, mere şi alte fructe ale mâniei iconoclaste, expoziţia se închide – fizic – în faldurile unei draperii grele.  Doar curajul, iniţiativa personală (asta dacă nu te afli într-un voiaj ghidat) te pot împinge să dai cortina la o parte, într-un spaţiu, cum spuneam, muzeificat. Expoziţia însă de-abia acum începe. Sala în care pătrunzi este în întuneric cvasi-total (doar un soi de pâlpâiri vagi ale unor duhuri de flori care se închid şi se deschid carnivor, la nivelul solului, reflectări la fel de plăpânde ale acestora în ceea ce bănuieşti că sunt candelabrele de sus, şi, îngrijorător, un ţârâit continuu ca de greieri sau de gâze efemere care îţi furnică pielea). Ceva – n-aş putea spune ce anume – îţi făgăduieşte că drumul spre lumină se află fix pe fâşiile cele mai obscure ale  parcursului. Ansamblul  se numeşte Grădina Edenului (foto 3) şi e alcătuit din flori de plastic, micromotoare sincronizate, led-uri, discuri de acrilic transparent, sistem electric, PVC, MDF. Dacă Raiul este negru, el  trebuie să fie urmat de un infern jubilant, policrom, exploziv. Multe dintre sălile ce urmează, cu recuzita lor barocă şi stivuirile de argintărie, sfeşnice sau bibelouri rare, sunt completate cu figuri de mari dimensiuni – creaţiile Joannei –, prezenţe animaliere  îndeobşte, modelate din sticlă, ceramică sau acrilic, şi îmbrăcate în macrameuri delicate, care rezonează cu detaliile de interior, fie în maniera „rimă” (foto 4, 5, 6, 7, 8), fie în cea disonantă, precum acest televizor „în lucru” (foto 9), care comunică evenimentele la zi prin ceaţa unei dantele din alte timpuri.

Alteori, pandantul se întrupează hohotitor, în zeflemea dadaistă – vezi rastelul cu cravate fâlfâite (foto 10) – urmând tonurile cromaticii de fundal, alteori tehnicist-kitsch, prin traducerea unor forme deja existente: fântâna de marmoră refăcută din fiare de călcat cinetice (foto 11), alteori pop (trăsura din vestibulul de recepţie al palatului îşi găseşte simetria într-un Lincoln vechi, tapetat cu puşti de iarmaroc, şi în care se înghesuie strident figurine ieftine de pluş care emit sunete de joc video – foto 12), alteori, în fine, prin adăugarea unei tuşe de artizanat de favela braziliană, precum în această canapea îmbrăcată în motocei (foto 13).

Sigur, piesele de rezistenţă sunt cele care deja au consascrat-o pe artistă: deja amintita Logodnică a tampoanelor (foto 14-15), Inima roşie independentă, ale cărei şuviţe vascularizante sunt făcute din linguriţe roşii de plastic (foto 16), Marilyn (foto 17), pantofii pe calapod ciclopic, compuşi, ca într-un Lego smintit, din cratiţe şi oale cromate, sau magnifica montgolfieră intitulată Valkiria şi care o aminteşte, atât prin cromatică şi morfologie, cât şi prin eroismul cu care autoarea ei îşi asumă libertatea creativă, pe Niki de Saint-Phalle.

Joana Vasconcelos ne pălmuieşte prejudecăţile, ne încurcă năravurile şi comodităţile, scoate plasticul din condiţia lui nefericită de materie ostilă artei, democratizează imaginarul şi, mai ales, inventează o copleşitoare poezie a lucrurilor umile. La sfârşitul festinului, se suie în Lilicopterul personal (foto 18) şi dispare în fâlfâit de aripi de ibis, lăsându-ne în faţa unui ocean de întrebări presimţite şi de răspunsuri terminate cu semne de exclamare în formă de zâmbet.

 
 
 
AFACERI DE LA ZERO