La galeria Simeza s-a deschis, pe 10 februarie 2014, expoziţia pictorului Neculai Gh. Iorga (foto 1, de Bogdan Iorga). Pregătindu-se a intra într-al 81-lea an al vieţii – căci este născut pe 2 mai 1933 – plasticianul dovedeşte o vitalitate şi o forţă de muncă demne de acelea ale unui tânăr: prezenţa sa, constantă, la majoritatea vernisajelor şi evenimentelor artistice din Capitală îi arată interesul pentru lumea vizualului şi curiozitatea de a se informa asupra creaţiei colegilor de breaslă; este nelipsit de la concerte, în sala Ateneului Român, pentru că muzica este o a doua natură a sa – lucrează, trăieşte şi gândeşte pe muzică; deşi unii, la vărsta sa, preferă comoditatea apartamentului şi plimbările de scurtă durată prin parcul din apropierea locuinţei, el participă la tabere organizate prin diverse oraşe ale ţării sau chiar peste hotare, fără a se plânge de distanţele parcurse sau de lipsa confortului specific, uneori, condiţiilor precare dintr-o campanie militară. Robust şi entuziast, volubil şi hâtru, cordial cu domnii şi curtenitor până la galanterie cu doamnele, Iorga este un personaj plăcut şi stenic în orice societate. Stăpânind o bogată experienţă de viaţă, posedând un imens muzeu imaginar, o bibliotecă şi o discotecă vastă – la ale căror volume sau înregistrări poate face oricând referire, emiţând judecăţi de valoare de expert în materie – pictorul este un om cult şi un interlocutor avizat în aproape orice domeniu al creativităţii umane. Amintirile sale din călătorii sau din timpul simpozioanelor de artă sunt savuroase şi pot oricând oferi subiecte pentru romancieri sau regizori în căutare de teme potrivite pentru tragi-comedii. Căci, orice relatare a lui Iorga este împănată cu atâta umor şi autoironie încât cu greu îţi poţi stăpâni râsul şi din orice situaţie neplăcută el poate extrage partea bufă care elimină reziduurile întunecate.
La fel este Neculai Gh. Iorga şi în pictură: colorist de mare forţă, pasionat de tonalităţile contrastante fără a cădea în distonanţe, pânzele sale transmit totdeauna bucuria de a trăi şi revelă frumuseţea tuturor celor înconjurătoare, fie că acestea aparţin frumosului natural sau al celui artificial, creat de om. Mânuitor înveterat al minei de grafit sau al cărbunelui, desenele sale sunt sinteze de mişcare sau de peisaj. Fără a se desprinde de motivul natural, el ajunge la un magnific şi definitiv sintetism doar din câteva linii, aşternute cu nerv, pe suprafaţa imaculată a coalei de hârtie sau a pânzei. Dar această capacitate de a simplifica şi de a prezenta concis un colţ de natură sau o descompunere a zborului păsărilor sau al pegaşilor nu îl cufundă în ermetism. Dimpotrivă, este un mijloc de a elimina balastul de ornamente şi de a păstra esenţele, uneori cu mari valori decorative intrinseci. După aceea revine cu nuanţele potrivite spre a vibra suprafaţa. Nu lucrează doar cu pete de culoare, plasate aleator, ci totdeauna acestea sunt gărniţuite de ductul negru al compoziţiei grafice prealabile. În acest fel, unele dintre lucrările sale împrumută ceva din calităţile vitraliului medieval. De altfel, în ulei sunt păstrate transparenţe şi luciri vitroase ce-şi au originea în acuarelă, tehnică pe care, de asemenea, o stăpâneşte la perfecţiune.
Expoziţia de faţă prezintă o selecţie de opere din perioada sa cea mai recentă, şi foarte bogată, de creaţie: anul ce a trecut. Pe lângă temele „standard” de care se ocupă de când îl ştim – caii şi zburătoarele, peisajele şi nudurile (acestea din urmă nu doar ca motiv de studiu de atelier, ci şi ca motiv al constantei sale admiraţii pentru sexul slab dar frumos!) – în această apariţie pe simeză se remarcă două autoportrete şi un portret „colegial” dar „livresc” al lui Pablo Picasso, pe care nu l-a cunoscut dar pe care l-a studiat ca artist, l-a înţeles, l-a îndrăgit şi preţuit iar apoi a simţit că îi poate interpreta trăsăturile, cu ochiul minţii. În mod ciudat – dar salutar! – nu este un portret cubist, aşa cum poate Picasso i-ar fi făcut confratelui său român dacă l-ar fi întâlnit, ci unul realist şi psihologic, de înaltă profunzime spirituală.
Între peisaje, atrag atenţia notele din călătoriile sale europene sau asiatice: siluetele cupolelor de moschei şi avântatele minarete din Istanbul au o simplitate deconcertantă, aproape nefirească pentru opulenţa vechiului Constantinopol. Malurile albastre ale Bosforului sunt continuate de contururile, tot albastre, ale acelor lăcăşe de cult folosite, pe rând, de două confesiuni totalmente diferite. Caice împinse de un vânt prielnic pe undele Cornului de Aur, au pânzele înnobilate de reflexia soarelui. Fronturile de case din falnica republică a dogilor devin, la fel, jocuri de pătrate şi dreptunghiuri surmontate arcadelor elegante, în tonuri de roşu greu, nobil, specific locului al cărui nume l-a şi împrumutat acea nuanţă – roşu veneţian. Prorele gondolelor îi dau artistului o idee pentru variaţiuni pe aceeaşi temă, în tonuri de albastru. Vârful unei stânci abrupte şi înspăimântătoare, în nunaţe de verde şi brun, este încoronat de câteva căsuţe cu acoperişuri roşii, vesele, ce alungă orice aprehensiune pe care ar fi simţit-o acela dornic să facă o ascensiune până acolo.
Naturile sale statice sunt nobile şi sentimentale.
În picturile lui Iorga, caii Partenonului galopează prin valuri înspumate iar păsările – toate măiestre! – fâlfâie, cu încetinitorul, ca într-o fotografie de Muybridge, deasupra vârfurilor de brazi auriţi de razele răsăritului. Aceasta pentru că expozantul este un spirit solar, un generos, un risipitor de forme şi culori ce se bucură de o senectute înflorită.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
