• Leu / EUR4.6540
  • Leu / GBP5.1867
  • Leu / USD4.1197
Ziarul de Duminică

Omul care şi-a greşit epoca/ de Daniel Cristea-Enache

Omul care şi-a greşit epoca/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

12 mai 2011 279

Pe lîngă enigmele, misterele, coincidenţele bizare şi celelalte lucruri stranii din Viaţa începe vineri*), romanul Ioanei Pârvulescu, două sînt liniile de lectură şi interpretare pe care cartea întîi le deschide, apoi le închide.

Prima se conturează pe un clişeu de receptare critică: întrucît Ioana Pârvulescu s-a ocupat, în volumele ei, de trecutul de belle époque, tratat documentar-istoriografic, de bună seamă că autoarea are suficient material adunat, pe care îl va exploata ficţional. Şi felul în care începe romanul său pare să confirme această a doua utilizare. De pildă, într-un fragment ca "Un ciocănit îi făcu să ridice deodată capul din hîrtii. Intră Marwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcă poze în Universul nu prea vedeai. Ilustraţii erau zilnic, însă desenate." (p. 25), se observă cum informaţia este "exterioară" şi excedentară, neieşind din mişcarea epică.

Treptat însă, această mişcare de interior va antrena şi va angrena mai toate elementele, făcînd din aspectul documentar un constituent al prozei. Romanul îşi creează o lume a lui, fie ea şi pre-dickensiană, prea curată şi cam frumoasă. Iar această lume se înfăţişează şi se expune mai bine prin ochii şi vocea unui vizitator căzut din timp, un personaj apărut dintr-o epocă ulterioară, pentru a-i tulbura pe toţi cu ciudăţeniile lui vestimentare, comportamentale şi gestuale. Cu Dan Creţu, venit din secolul 21 şi devenit, la 1897, Kretzu, intrăm într-un pasionant policier fantastic; şi într-o excelent întreţinută condiţie de incertitudine prozastică. Şi aceasta este a doua linie de lectură, pe care autoarea, cu multă inteligenţă, o deschide şi o susţine, valorificînd-o pînă la final. Sînt de fapt trei (!) finaluri, fiecare cu cîte o ruptură de plan ce schimbă şi reinterpretează faptele. Dar punctul forte al cărţii îmi pare tocmai haloul de enigmă din jurul acestui vizitator ce a căzut într-o altă epocă - pentru a o descoperi cu aceeaşi uimire cu care Bucureştii anului 1897 îl descoperă pe el.

Nu ştiu dacă Ioana Pârvulescu a avut intenţia să dea o replică scenariului romantic cu avatari din Sărmanul Dionis; cert este că pînă şi această dislocare din lumea sa a unui personaj de secol 21, laolaltă cu proiecţiile despre viitor ale personajelor de secol 19, se dublează printr-un story poliţist la fel de complicat şi îmbîrligat, cu apariţii şi sustrageri de portofele, dispariţia şi căutarea unei icoane preţioase, descoperirea şi rătăcirea unor chei de la un cufăr-safe, furtul unui alt safe cu, probabil, icoana în el... E prea mult. Sînt prea multe în economia unor scene şi pe structura oricum încărcată a romanului. Voi scoate deci cu totul din discuţie firul poliţist al acţiunii, ca şi finalurile ce ficţionalizează o dată, şi încă o dată, textul - pentru a insista asupra unităţii de hard din Viaţa începe vineri.

Omul care, aparent, şi-a greşit epoca de fapt şi-a găsit spaţiul şi timpul în care îi face plăcere, de nu chiar bucurie, să trăiască. La început, nu înţelege mare lucru: cei din jur vorbesc româneşte, dar altfel decît el, iar mustăţile, bărbile, pălăriile, birjele, trăsurile pe care le tot întîlneşte în cale îi semnalizează transferul făcut. Cum s-a realizat acest transfer, care sînt condiţiile rupturii de plan temporal şi intrării într-o altă lume, din urmă? Dan Creţu/ Kretzu meditează solo, unificat, asupra acestor chestiuni vitale, în mai multe pagini puternice, înrudite cu cele de cogitaţii existenţialist-religioase din Orbitor al lui Mircea Cărtărescu: "Poate că tot ce a fost şi o să fie este acum, în prezent. Poate că ce a fost este ce va mai fi. Înainte de a-mi pune orice întrebare, încercaţi să vă obişnuiţi cu vocea mea, o voce de om despărţit de o lume pe care ajunsese s-o cunoască destul de bine, şi căzut într-una necunoscută şi de neînţeles. Poate că trăim, fără s-o ştim, chiar în clipa asta nesfîrşită, în mai multe lumi deodată. (...) mă rog să fiţi sănătoşi, buni şi să nu fiţi recompensaţi cu pedepse, ca mine. Ma rog să îmbătrîniţi frumos şi liniştit ca trandafirii. Mă rog, dacă auziţi o voce de om, s-o înţelegeţi." (pp. 31-32). Ce era la M. Cărtărescu autoproiecţie demiurgică a personajului, a Vocii lui ce-l distinge de tot restul, e aici intrare (la fel de controlată) într-o suită a Binelui, frîntă istoric în secolul 20 şi pierdută, poate, odată pentru totdeauna. Fundamentul romanului şi nota care-l particularizează imediat în polifonia prozastică de azi este această obstinată înşurubare în Bine a protagonistului, a majorităţii personajelor, şi a autorului lor care le direcţionează.

Binele... nu dă bine într-un roman. Ioana Pârvulescu se ambiţionează să demonstreze contrariul; şi reuşeşte asta prin două figuri: doctorul Leon Margulis şi Costache Boerescu, şeful Poliţiei! Dacă nu şi la primul, măcar la al doilea, deşi identificăm precedente ilustre la un Mateiu I. Caragiale şi întovărăşiri contemporane (şeful de post Pomenea, din Medgidia, oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu, e tot un asemenea om al dreptăţii, în pofida numelui ce pare că-l predestinează mitei), să admitem că pariul autoarei noastre e foarte îndrăzneţ.

Cum l-a cîştigat? Printr-o calculaţie infinitezimală şi o subtilă reconsiderare a unghiului de observaţie. La Margulis, e destul de clar jocul serios al prozatoarei: se insistă pe faptele bune ale doctorului, aşa cum sînt ele văzute şi resimţite din afară. Membri ai familiei şi pacienţi de toate clasele sociale dau mărturie, într-un fel sau altul, despre generozitatea neostentativă şi dedicaţia profesională a unui medic nelacom de arginţi. Prin această lipsă de lăcomie se explică şi lipsurile sau, în fine, relativa jenă financiară a familiei, cum se desenează aceasta în contextul de secol 19: "Mama m-a ajutat să-mi spăl părul fiindcă, de cînd am renunţat la mai toate ajutoarele din casă, ca să facem economii (o mai avem doar pe bucătăreasa noastră, cu mintea ei îndesată de superstiţii, pe Safta şi pe firavul Nelu, mereu suferind), ne ajutăm una pe alta. Nu spălatul e cel mai greu, ci uscatul." (p. 206). Cea care descrie situaţia, într-un jurnal tipic de tînără sensibilă şi totodată emancipată, este Iulia, fata de 21 de ani, încă nemăritată, a doctorului. Dar şi renunţarea la "ajutoarele din casă", şi faptul că Iulia nu şi-a găsit, pînă acum, o partidă semnalizează, din toate cotloanele romanului, cinstea lui Margulis: şi lupta lui, idealistă, pentru stăvilirea suferinţei, iar nu pentru achiziţii materiale.

Cum ar fi evoluat însă acest profil caracterologic nobil, dacă el ar fi fost explorat din interior? Ioana Pârvulescu a evitat în mod conştient acest unghi, din care conştiinţa înaltă a personajului şi frumuseţea alcătuirii lui s-ar fi redimensionat inevitabil. Să ne gîndim la profesorul Ştefan Mironescu, extraordinarul Papa din Dimineaţă pierdută al Gabrielei Adameşteanu. Ce lucruri inavuabile, ce amintiri stînjenitoare, ce sentimente obscure şi ce perversiuni de om sofisticat descoperim într-un om fundamental bun ca Mironescu! Aceasta înseamnă observaţie realist-psihologică, atentă la pliurile societăţii şi ale naturii umane, decupată prin tipologii. Ioana Pârvulescu o evită, cu subtilitate şi graţie: dar ea substituie, practic, un interior omenesc garnisit cu de toate (într-un dozaj ce variază, de la ticălos la omul cumsecade) prin nişte fotograme ale faptelor bune, obţinute strict din afară. Pentru a rămîne aşa, incredibil de bun, doctorul Margulis nu este nici explorat, nici lăsat prea mult "de unul singur", ca să-l accesăm integral, prin monolog interior sau stil indirect liber. Pariul prozatoarei a fost deci ţinut: personajul său bun e unul reuşit. Dar (şi acest dar mi se pare important) neadîncit.

Al doilea erou din Viaţa începe vineri (dacă facem abstracţie de Dan Kretzu, care e din filmul altei epoci) este conu Costache, de la Prefectura de Poliţie. Şi el, ca şi Margulis, lucrează cu oamenii; şi îi cunoaşte bine, pe versantul infracţionalităţii, nu al suferinţei lor. E o combinaţie interesantă de conu Rache al lui Caragiale-fiul şi Pascalopol al lui Călinescu: un ins cu o situaţie, cu avere, care se legitimează prozastic prin etica profesională, dar şi printr-un savoir vivre ce complică puţin puritatea desenului. Da, îi prinde pe răufăcători; dar asta şi pentru că e destul de avizat asupra tuturor relelor. Îşi cunoaşte lumea, "marfa", şi nu înţelege şi pace ce-i cu acest straniu Kretzu, elementul care iese din schemă. Pe de altă parte, cunoscîndu-şi lumea, plus schema ei, şeful poliţiştilor nu are cum să fie un personaj de pus în icoană. Are ca amantă o cîntăreaţă de Operă; şi îi trage clopotele Iuliei, deşi e de vîrsta tatălui ei şi a pierdut, în tinereţe, competiţia cu doctorul pentru mîna mamei... Într-un mod edificator, personajul devine cu atît mai complex şi mai interesant cu cît aceste fapte şi amănunte se degajă din trecutul şi din prezentul lui. Margulis, în schimb, n-are trecut. El este egal, aşa zicînd, cu făptuirile lui medical-umane, indiferent de dată. Conu Costache e un personaj mai realist; şi atunci, inerent, un om mai încărcat.

Daniel Cristea EnacheEfortul Ioanei Pârvulescu de a-şi supraîncărca romanul anume pentru a dilua răul din lumea socială şi din omul văzut ca parte a acesteia este impresionant. De aici pornind şi tot aici ambiţionînd să ajungă, prozatoarea sui-generis se lasă prinsă de jocul interioritate/ exterioritate şi îl speculează excelent pe fiecare latură a misterului reprezentat de Dan Kretzu. Fiecare îl înţelege şi nu-l înţelege pe străin în codul accesibil lui. Pentru Iulia, este un fel de frate mai mare, la fel de "zăpăcit". Alexandru Livezeanu, coureur cu ochiul format al omului de lume, îl vede imediat: "nu păreţi de nicăieri". Un alt ins versat, conu Costache, ajunge, în grila lui poliţistă, la aceaşi concluzie. Enigmaticul Vizitator cîştigă din aceste succesive răsfrîngeri "specializate"; şi invers, fiecare dintre personajele care-l văd din perspectiva şi în codul lor îşi susţin, prin aceasta, propriul cod.

Fără a fi un roman, cum stă scris pe copertă şi în intenţia autoarei, Viaţa începe vineri a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase cărţi citite în ultima vreme. O lectură minunată a unei proze neverosimile. Tot pe copertă scrie: Ioana Pârvulescu. Iată omul care şi-a greşit epoca.

Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, roman, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 304 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură română.

Etichete:

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6540
Diferență: 0,1183
Ieri: 4.6485
Azi: 4.1197
Diferență: 0,8223
Ieri: 4.0861
Azi: 5.1867
Diferență: 0,2803
Ieri: 5.1722
Azi: 4.1341
Diferență: 0,3666
Ieri: 4.1190