Ziarul de Duminică

Opt bravi valahi la Austerlitz sau trei zile neschimbaţi (II)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Opt bravi valahi la Austerlitz sau trei zile neschimbaţi (II)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

28.01.2016, 23:53 192

Trupele au început să se adune şi să părăsească mediul urban, spre tristeţea negustorilor ce-şi desfăcuseră produsele pe trotuarele străzilor din  jur: vin fiert, turtă dulce, brânzeturi, cârnăţărie, medalii, soldaţi de plumb, cărţi şi reviste cu tematică istorică etc.

La orele 13, Regimentele 18 şi 57 de Infanterie de Linie din care făceam şi noi parte au fost încolonate şi, în sunet de tobe şi de piculină, au mărşăluit spre câmpul de luptă. Am fost opriţi de cealaltă parte a şoselei. Franky Simon, cel care-l întrupează de obicei pe mareşalul Ney – care, după căzătura din şa de astă vară, la Waterloo, s-a însănătoţit şi era din nou viguros şi foarte activ dar care acum avea rolul altui mareşal, poate al lui Lannes (pentru că Ney nu participase la această luptă aflându-se în Tirol) – a  venit la batalionul nostru şi i-a spus comandantului ceh „Votre position est bonnne! Restez ici en attendant mon signal…” Dar greoiul şef de batalion nu înţelegea boabă franceza şi, încurcat de aceste vorbe, a început să dea din mâini, a neputinţă, şi a chemat, în grabă, un subaltern căruia mareşalul i-a spus aceleaşi cuvinte, dar … în engleză pentru că aceasta era limba pe care o vorbea acel locotenent subţirel. Din motive identice, acelaşi comandant care cunoaşte ordinele pe de rost dar e puţin probabil că le ştie întocmai şi înţelesul, la apropierea împăratului ce se pregătea să ne treacă în revistă, în loc să ordone

„Présentez armes” a zis „Appretêz armes!”, comandă la care militarii ştiu că trebuie să ridice muscheta, gata încărcată, spre a trage la scurt timp după aceea, ceea ce nu era cazul atunci. Un grad inferior a sesizat eroarea şi a dat ordinal corect pentru a nu-l ameninţa chiar pe împărat. Dar asemenea erori sunt scuzabile în „armata de duminică” şi dau chiar savoare întâlnirilor.

Fără a sesiza inadvertenţa comenzii (sau, făcându-se, cu delicateţă, că nu a observat-o), Napoleon I a trecut, călare, prin faţa noastră, urmat de aghiotanţi şi a luat-o în galop spre altă unitate, urmărit de uralele noastre „Vive lʼEmpereur!”. Dar, la o cotitură luată prea brusc, calul a alunecat pe pământul reavăn, a căzut în genunchi iar călăreţul a fost aruncat din şa. Noi nu puteam vedea toate acestea din locul unde ne aflam, dar s-a auzit un „ah!” sau „oh!” general de uimire, de spaimă sau de groază venind din acea parte ce a străbătut rândurile. Aghiotanţii şi-au oprit caii şi l-au înconjurat pe Marele Om. Dar acesta, sprinten, s-a ridicat şi a sărit din nou în şa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că nu se lovise căci tot restul zilei a avut un tonus bun. Calul avea însă genunchiul drept şi pieptul mânjite de noroi. Când a fost iar în şa, soldăţimea a strigat, spontan, „Vive lʼEmpereur!” iar publicul în faţa căruia se petrecuse accidentul a aplaudat frenetic. În alte condiţii, o asemenea întâmplare ar fi fost considerată un semn rău: aşa a fost cazul chiar aici, cu 210 ani în urmă, când calul ţarului Alexandru I a alunecat şi autocratul tuturor Rusiilor a căzut, aşa cum relata prinţul Adam Czartoryski în memoriile sale.

În sfârşit, a început lupta. Armele bubuiau infernal. Ceaţa, care ne învăluise încă de dimineaţă, se ridicase pe la orele 14 şi eram scăldaţi de un soare bland, auriu, de iarnă. Doar că acuma totul era filtrat prin perdeauna de fum gros a salvelor.

Au fost ordonate mai multe atacuri la baionetă, atât asupra ruşilor, cât şi a austriecilor. Pentru a-şi face curaj, ambele tabere urlau îngrozitor. Mă aflam în preajma camaradului Jeannot când acesta se confrunta cu un rus care răcnea ca un turbat. Jeannot al nostru i-a răspuns la fel şi au continuat acest joc de câteva ori, privindu-se, fioros, ochi în ochi, ca şi când ar fi fost doi câini ce mârâiau unul la altul şi-şi arătau colţii spre demoralizarea adversarului. „Dialogul” s-a încheiat când s-a ordonat retragerea. La un moment dat am fost atacaţi de un mic grup de soldaţi britanici, vreo 6 sau 7 la număr, ce proveneau din Coldstream Guards care păreau a acţiona independent de restul trupelor inamice. Ei nu prea aveau ce căuta aici, pentru că armatele lui Wellington nu au ajuns niciodată atât de adânc pe Continent. Dar cei care-i întrupau pe „Brits” erau  tot cehi aşa că participarea lor era permisă, chiar dacă nu documentată istoriceşte.

Calmucii îşi slobozeau, cu acurateţă, săgeţile. Una ajunsese până la noi. Locotenentul Ragas a cules-o de pe jos şi se uita mirat la sfera pe care o avea în vârf. Mareşalul Soult/Sokolov s-a repezit, călare, la calmuci şi i-a culcat pe toţi la pământ cu lovituri mimate de sabie. Nişte cazaci s-au repezit la fanfară. Tamburul major Michel şi-a scos sabia şi s-a apărat, vitejeşte, duelându-se mult timp cu agresorul până l-a pus pe fugă.

Prin norii de fum cu nuanţe de aur s-a profilat silueta mareşalului Lannes/Simon care, cu mâna ridicată şi strunindu-şi brusc calul plin de spumă, a oprit lupta. Părea macheta 1/1 a unui impunător monument ecvestru din mijlocul unei pieţe publice!

Apoi victoriosul împărat a descălecat de pe bidiviul său alb ca neaua şi, însoţit de statul major a venit în faţa trupelor spre a acroda câteva Legiuni de Onoare. Napoleon se apropia de militarul desemnat, îi spunea câteva cuvinte, confidenţial, privindu-l în ochi, apoi îi întindea brevetul şi decoraţia după care îl săruta de trei ori. Crezându-se în plină „democraţie”, elegantul şi bravul tambur major Michel i-a întins mâna împăratului ca şi când ar fi fost o oficialitate republicană din zilele noastre dar, evident, Marele Om s-a făcut că nu observă gestul nepotrivit şi i-a acordat acolada imperială, ca tuturor celorlalţi.

Apoi trupele au fost încolonate şi au făcut un tour dʼhonneur prin faţa publicului entuziast care aplauda şi făcea fotografii. Erau orele 16 şi se întunecase de-a binelea.

Am fost duşi la cvartir under ni s-a dat liber. Eram din nou transpirat şi abia aşteptam să mă schimb. Am mers să mă spăl pe mâini şi pe faţă de negreala lăsată de pulberea cu care încărcasem arma. Apoi, după o zi de aşa mari încercări, foamea şi-a spus cuvântul şi, amânând înlocuirea schimburilor umede cu unele curate şi uscate, m-am aşezat să mănânc un sandwich cu salam şi să mă întăresc cu niscai trăscău. Încă nu-mi terminasem prânzul întârziat când locotenentul Ragas a venit să ne anunţe că trebuie să mergem la un local din apropiere unde ne fusese pregătită masa de seară. De schimbat nu mai putea fi vorba, aşa că mi-am lăsat uniforma jilavă la zvântat, pe spătarul unui scaun şi, luând mantaua, am mers la locul stabilit unde ne-au fost date bucate „domneşti” (schnitzel „cordon bleu” cu garnitură generoasă şi un mare pahar de bere) – deh, ca pentru învingători! Reveniţi la cvartir cu burţile pline am decis că a venit timpul pentru a continua discuţiile şi adăparea la taverna ai cărei „chiriaşi” eram. Dar ce mare deosebire între seara anterioară, când era aşa o mare aglomeraţie iar civilii se amestecau cu militarii din toate armiile beligerante, şi azi când clientela era formată exclusiv din locatarii „francezi”! Nu am adăstat prea mult acolo pentru că Renne Ragas a venit să ne invite în curte, la foc, unde se adunaseră toşi infanteriştii de sub comanda sa şi câţiva artilerişti dintr-o altă unitate. Într-un ceaun era fiert vin îndulcit, câte o sticlă cu tărie făcea roată grupului, schimbată din mână în mână. Renne se purta ca un adevărat părinte pentru soldaţii săi: cu un briceag tăia felii de slăninuţă, de salam, cârnat şi caşcaval, produse „rechiziţionate” din căruţa unei vivandiere ce era trasă în curtea cârciumii şi de ale cărei leaţuri atârnau respectivele mezeluri. Chiar dacă ne ieşeau aburi din gură atmosfera era foarte caldă şi prietenoasă: cehii vorbeau de-ale lor şi râdeau cu poftă, noi îi ascultam şi râdeam când râdeau ei, dar fără a şti de ce, pentru că nu le înţelegeam limba. Era tare plăcut, ne-am distrat pe cinste!

Aproape de miezul nopţii m-am strecurat în culcuş, cu hainele de peste zi ce se uscaseră între timp, şi am adormit fără a mai auzi sforăiturile vecinilor.

A doua zi era duminică. 6 decembrie, ziua Sfântului Mare Ierarh Nicolae. Camaradul Rodolphe şi-a găsit bocancii înfundaţi cu ziare – poate de la Moş Nicolae, care nu l-a considerat demn de a primi vreun cadou însă a voit să-l avertizeze de prezenţa şi bunele sale intenţii. Fiind zi mare, la micul dejun pe lângă crenvurşti s-a adăugat un savuros cozonac cu mac.

La ceasurile 9 am mers la monumental generalului rus Kutuzov, ridicat într-o piaţă din localitatea respectivă, unde s-a dat onorul şi s-au depus coroane de flori. Radim Dufek, în uniforma sa de căpitan muscal, a ţinut un scurt discurs. După această ceremonie a urmat o alta, la Monumentul Păcii de pe colina Prazen. Ne-am deplasat până la un punct cu automobilele apoi pe jos până la edificiul ridicat acolo spre a sluji de osuar pentru miile de eroi căzuţi în luptă. Panta era destul de lină dar era dificil să o parcurgi în cadenţă, aşa că am solicitat permisiunea comandantului de a merge la pas, ca bătrân veteran ce mă aflu.

Dimineaţa era ceţoasă, nu se vedea la cinci metri  înainte, aşa că distanţa părea mai lungă decât în realitate fiindcă nu aveam nici un reper. Umezeala te pătrundea până la oase. Noroc că avem un camarad ceh, Vaclav, mare prieten cu stacana care, la acea oră suficient de matinală, avea în traista de merinde o sticlă de rachiu din care, fire generoasă, a oferit tuturor celor din jur, spre întremare şi încurajare. Trupele franceze şi cele aliate austro-ruse erau aşezate de-o parte şi de alta a aleii ce urca spre monument. Muscalii erau însoţiti de multe femei, printre ele câteva doamne din elită, cu bonete elegante, manşoane şi gulere din hermină ori samur. Una îşi luase şi fetiţa nevârstincă pe care o gătise ca pe o miniatură a Nataşei Rostova din nemuritorul roman „Război şi pace” al lui Tolstoi.

Solemnitatea a început cu nişte discursuri urmate de slujba de pomenire a morţilor oficiată de preoţi catolici şi ortodocşi, în odăjdii strălucitoare. Pravoslavnicii ruşi s-au descoperit. Unii îşi făceau mari cruci, plini de cucernicie. Puteau fi observaţi între ei aceia pe care ateismul ştiinţific sovietic îi îndoctrinase atât de tare încât nici în acest joc de-a istoria nu se puteau smeri şi nu se puteau închina! Au fost depuse coroane de flori purtate de cei mai bravi sau reprezentativi militari din ambele tabere. Apoi întreaga unitate franceză a pătruns în criptă, înghesuindu-se. Mareşalul Soult/Sokolov, câţiva generali şi ofiţeri superiori se aflau în faţa altarului. Cel dintâi a ţinut o scurtă alocuţiune, plin de înflăcărare, după cum îi este obiceiul. Toboşarii au interpretat mai multe marşuri dirijaţi de buzduganul tamburului major proaspăt decorat. Ceremonia era mişcătoare. În timp ce ieşeam, am observat într-o nişă un mic sicriu, vopsit negru, care avea pe capac o şuviţă de geam destul de murdar dar prin care puteau fi distinse înăuntru mai multe ciolane şi hârci prăfuite: aceasta era ce mai rămăsese din câţiva combatanţi! Combinaţia de discursuri funebre, fanfare solemne, „Veşnica pomenire” cântată de ruşi, fragmentele descompletate de schelete era prea mult pentru un suflet de biet soldat, fie el şi „de duminică”: ajuns afară, cuprins de jale, am lăsat lacrimile să-mi inunde faţa mustăcioasă de vechi grenadier. Cu greu mi-am putut opri plânsul la amintirea acelor bravi ce căzuseră acolo şi pe care azi nimeni nu-i mai plânge!

Afară ne aştepta Kamil, un bun camarad cu care am reconstituit epocale bătălii din Războiul cel Mare. Venise special pentru a ne întâlni, însoţit de cele două fetiţe ale sale, foarte timide în faţa uniformelor glorioase ce le purtam. Ca amintire a trecerii noastre pe acolo ne-a oferit la fiecare câte un glonte de epocă, nişte piese găsite pe câmpul de luptă cu ajutorul detectorului de metale. Unele erau nişte biluţe în stare perfectă, semn că nici măcar nu fuseseră trase, altele erau uşor deformate în urma impactului.

Ne-am luat bun rămas de la tovarăşii de arme şi am coborât, cu pas greoi, obosit, spre baza dealului, spre civilie. Perspectiva aceasta nu ne încânta deloc. Poate doar perspective de a ne schimba şi a lua o cămaşă uscată în spinare ne motiva cât de cât. Pentru că eram de exact trei zile neschimnbaţi!

În urma noastră venea o secţie a Regimentului 18 pe care un aprig locotenent continua să o poarte în cadenţă pentru ca desprinderea din epoca istorică să nu pară prea dramatică pentru subalternii săi. În loc de „Gauche, gauche!” le striga „Sana, Sana!” iar ei răspundeau, în cor, de trei ori, cu energie şi voioşie „Rum, rum, rum!” Nu ştiu ce însemna dar dădea ritm pasului lor. Părea un slogan mobilizator, iar soldaţii probabil se gândeau la romul pe care aveau să-l primească când vor ajunge în campament şi de aceea mergeau mai repede ca de obicei.

Pacea se aşternuse din nou, pentru încă un an, peste câmpiile de la Austerlitz. Şi uitarea peste eroi!

 

Fotografii de Bogdan Iorga şi A.S. Ionescu

AFACERI DE LA ZERO