Intrerupem o clipa sirul amintirilor Lucretiei Jurj, cea care a facut parte, potrivit expertilor in fenomenul rezistentei anticomuniste, din grupul extrem de mic al femeilor ce s-au alaturat acestei miscari, pentru a incerca sa raspundem la doua intrebari cu care istoricii s-au confruntat inca din primul moment al cercetarii lor: Cum au aparut grupurile de partizani in muntii Romaniei? A fost o actiune premeditata, sau spontana? (Radu Constantinescu)
Cum au aparut partizanii?
Din parcurgerea a sute de rapoarte ale jandarmeriei sau ale Securitatii, dar, mai ales, din declaratiile celor arestati si anchetati, declaratii care constituie cele mai elocvente si sincere marturii, istoricul Paula Ivan a tras concluzia ca nu intotdeauna a existat o constiinta clara a rezistentei politice."Unii nu vorbesc direct despre rezistenta anticomunista, ci despre conflicte locale cu reprezentanti ai puterii, despre faptul ca aceasta a fost preluata de oameni mediocri, de la periferia societatii si ca ei nu puteau admite asa ceva. Unii motivau actiunile lor prin faptul ca Romania a fost ocupata de rusi, ca se incearca implantarea unui sistem social nou, de tip sovietic. Oricum, nu in toate cazurile apare motivatia politica si nu se constientizeaza rezistenta, ci se spune NU unei oranduiri sociale, pentru ca ei fusesera crescuti intr-o cu totul alta traditie si avand la baza cu totul alte valori".
Unul dintre istoricii Institutului de Istorie Orala, care a aprofundat prin cercetari atente acest episod din istoria contemporana a Romaniei, Cornel Jurju, este si el de parere ca gestul celor care au organizat in munti, in urma cu 50 de ani, rezistenta anticomunista a fost o intrepatrundere de actiune deliberata si gest spontan. Acesti oameni au afisat de la bun inceput o atitudine de neacceptatare deliberata a sistemului comunist, a valorilor cu care venea noul regim: socializarea de tip colectivist, distrugerea elitelor, egalitarismul social. Insa, de cele mai multe ori, asumarea explicita a acestei stari s-a produs mai degraba spontan, la initiativa sistemului. Acesti oameni au fost provocati. In momentul cand s-a dus ofiterul de securitate sa-i aresteze, ei au plecat, au fost fortati sa plece. Tanarul istoric clujean face insa si o constatare tulburatoare, de psihologie colectiva, care explica darzenia si disperarea cu care partizanii au luptat ani in sir, desi ajunsesera la limita rezistentei fizice:"Gestul lor a fost provocat si de o anumita perceptie care functiona in epoca, evident subiectiva, dar ea trebuie avuta in vedere; si anume ca regimul comunist nu are cum sa fie de durata, pentru ca va fi inlocuit printr-o interventie a occidentalilor, a americanilor. Aceasta era perceptia, nu este o simpla legenda, ea a existat in mintea marii majoritati a romanilor, implicit a celor care luptau in munti. Expresia <<Vin americanii!!>> a facut cariera in epoca si a alimentat cu iluzii un popor".
In satul Cetea, comuna Borod, judetul Bihor, am intalnit un taran care si-a botezat fata nascuta in 1945... America. In aceeasi ordine de idei, mentionam si o declaratie a unui satean din Apuseni consemnata tot de Cornel Jurju: "Ei o mers in munti ca s-o temut de comunisti. Si apoi ie cu vorba ca astazi se schimba, se schimba... Ei aveau aparate la ei si la aparate ascultau Vocea Americii, dracu' stie ce ascultau. Si apoi tat i-o mintit ca vin astazi americanii, ca vin astazi, pana s-o distrus cu tatu' familia lor" (Nicolae Neag).
Viata in munti
O ascult pe Lucretia Jurj cum povesteste despre anii petrecuti alaturi de partizani si primul lucru pe care vreau s-o intreb este cum s-a descurcat ea, ca femeie, in conditiile vietii de munte, intr-un grup format exclusiv din barbati. Ma priveste lung si imi raspunde prompt: "Apai, eram cu sotul meu si ne ajutam reciproc. In cursul zilei ne retrageam in padure, ne asezam sub un copac, eu citeam cu sotul Biblia, ne odihneam. Barbatii in general dormeau, caci noaptea se duceau prin sat, prin Rachitele, pe unde umbla fiecare. Cel mai batran dintre noi facea de planton. Stiti cum era, ca ni se ascutise simtul ca la animalele salbatice, ca stiam creanga daca a cazut din pom sau a fost calcata de om. Tot, tot stiam ce miscare e, de animal, de om sau de vant. Asa ascutit mi-a fost auzul. Numa' cand venea ploaie dormeam sub acoperis. Incolo, fiecare isi gasea loc pentru odihna: in gropi de frunze sau sub copaci, ca erau brazi din aceia cu crengile pana jos. Baiatul lui Susman scria mult. Poezii. Apoi le rupea, le ardea. Mancarea o aduceam din Rachitele. Avea sotul meu acolo un unchi si un frate care ne alimentau. Ca obiecte personale, aveam cu totii farfurii de tabla, lingura, furculita, cutit. Fiecare avea vasele lui, ca, la o adica, sa putem umbla separat unul de celalalt. Aveam si lucruri in comun: un polonic, o cratita, cateva oale mai mari si mai mici. Cea mai mare oala pe care o aveam era de 10 kg. Pe urma, iarna, stateam in comune. Prima iarna am stat in Poiana de Vascau, la o sora a sotului, casatorita cu un preot. Peste patru ani am fost prinsi din cauza ei. Dar asta este o alta poveste, pe care vi-o spui mai incolo.
Pe urma, iarna urmatoare am iernat in padure. Acolo, ieseam la soare intr-o poiana, puneam crengi pe zapada si ne incalzeam cum puteam. Nu am stat in varf de munte, ci la poale, pe malurile Somesului, acolo unde sunt bradutii desi. Aici ne-am facut o coliba, nu departe de casa unui unchi al lui barbatu-meu. Dar iarna nu puteam lua legatura cu el pentru ca lasam urme pe zapada. Si atunci nu am putut trei luni sa ne miscam de acolo, iar mancarea am lungit-o sa ne ajunga. Umblam si in pantaloni si in fusta, in capul gol sau cu caciula. Lenjerie intima aveam doua schimburi si totdeauna am purtat asa ceva. Ne spalam in apa de rau, cautam unde era apa mai lina, acolo era mai calda. Aveam sapun de prin sate, ca toata lumea facea sapun cu soda caustica si ne dadea si noua. Si pe cap tot in rau ne spalam. Si nu m-am imbolnavit patru ani deloc. Sotul a racit putin la un moment dat si atunci am pus intr-o oala niste apa si am inrosit o piatra si i-am facut inhalatie. Si i-a trecut".
Periuta de dinti si pamatuful de barbierit
Documentele si marturiile confirma aceste amintiri. In munti, partizanii faceau, de regula, bordeie in pamant, acoperite cu frunze, in padure, in locuri greu accesibile. Aici gateau, purtau discutii, tineau slujbe religioase daca din grup facea parte un preot. Citeau carti, ziare luate de prin sate, incercau sa ia legatura cu cei de acasa. Intr-un cuvant, se straduiau sa introduca o nota de normalitate in existenta lor. Iata, in acest sens, un detaliu zguduitor. Procesul-verbal intocmit de Securitate la moartea conducatorului grupului, Teodor Susman, consemneaza un inventar al obiectelor gasite asupra sa. Intre acestea, printre armament si cartuse, s-au mai gasit sase cutii de chibrituri invelite in vata ca sa nu se umezeasca, o pereche de izmene de canepa taranesti, doua servete de canepa, doua bucati de sapun de casa, un brici, o pensula de barbierit, o periuta de dinti, 250 gr. praf DDT contra puricilor...
Am intrebat-o pe Lucretia Jurj daca, o data cu trecerea anilor, a simtit nevoia sa revina pentru a revedea locurile unde a fost nevoita sa se ascunda. Ma priveste lung si, cu lacrimi in ochi, imi marturiseste: "E adevarat, am fost curioasa sa mai urc pe munte, pe unde am fost. Si asa tanjesc dupa padure ca un animal care s-a nascut acolo... Asa mi-e draga padurea... Dupa ce m-am recasatorit, ne-am cumparat o masina si nu ieseam nicaieri in alta parte decat in padure. Da' nu ma duceam unde era lume, ci acolo unde iarba nu era calcata de nimeni, si atunci imi venea sa o strang, asa, toata la mine. Putini isi dau seama ce frumos e la padure, sa auzi pasarelele dimineata cand canta, sa vezi de prima data cum da mugurul la frunza, cum de fiecare data e mai verde, mai verde. Tare frumoasa-i natura, numa' oamenii nu stiu sa o aprecieze".
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
