Instrumentele calificate ale actiunilor impotriva partizanilor au fost Securitatea - infiintata la 28 august 1948, Militia - infiintata la 23 ianuarie 1949 si Procuratura. Eforturile conjugate ale celor trei institutii pentru eliminarea rezistentei din munti au avut un caracter continuu, cunoscand intensitati deosebite intre anii 1948-1953 si 1957-1960. Consecintele au fost dintre cele mai dramatice, insemnand numeroase pierderi de vieti omenesti si mii de persoane condamnate la pedepse grele, inclusiv la moarte sau la munca silnica pe viata.
Ruga
Da-ne, Doamne, mantuirea
pentru jertfa ce-am adus
si ne curma tanguirea.
Da-ne pacea ta de sus!
Radu Gyr
"M-or prins cu inselaciune..."
Dupa patru ani de hartuire continua, a venit si clipa cand Securitatea a reusit sa puna mana pe Lucretia, pe sotul ei si pe fratele acestuia. Iata cum isi aminteste episodul interlocutoarea mea:
"M-or prins cu inselaciune. In vara lui '54 eram toti trei in comuna Sudrigiu, in Bihor. Si, intr-o zi, ne-am trezit cu Ana, sora lui Mihai, de care v-am mai vorbit. Ea era casatorita cu preotul din Poiana Vascau, unde, cum am spus, am stat noi o iarna. Numai ca, la un an dupa ce am plecat de la ei, cineva i-o denuntat la Securitate, i-o arestat si i-o tinut un an si jumatate. Dupa ce le-a dat drumul, ea a venit sa ne caute, iar noi am facut prostia ca am stat de vorba cu ea. Da' eu n-o condamn, ca ea si-a iubit fratele. Si atunci Ana a inceput sa ne spuna ca sa ne predam, ca n-are nimeni nimic cu noi. Si abia atunci ne-am dat seama ca ea e urmarita si nu mai suntem in siguranta. Si am plecat. Dar am lasat acolo cateva lucruri si dupa cateva saptamani am zis ca ne putem intoarce sa ni le luam. Si am venit noaptea pe la 12. Nu am intrat direct in sura, ca nu intram noi, asa, in curtea omului fara sa-i dam de stire. Am batut in geam la el la camera si el a iesit imediat afara, de parca ne astepta. Da' noi n-am banuit nimic. Ne-a chemat in sura, noi ne-am dus si cand a deschis usa eu am intrat prima si, deodata, m-a lovit un miros ca de bucatarie. Si doar atat am putut sa mai zic, ca a ce miroase aici. Si atunci s-au aprins o gramada de lanterne de jur imprejurul peretelui de scandura. Si atata mai stiu, ca pe mine m-a lovit in cap cu pistolul si nu mai tin minte cand m-am trezit. Si ne-or dus la Beius pe toti trei, da' sotul meu nu mai putea sta in picioare, numa' culcat, si atunci au venit doi si l-au dus asa, taras, si nu l-am mai vazut. Am facut greva foamei dupa ce m-au condamnat, ca sa-mi spuna unde e. Ca au zis ca la proces nu va fi sotul, ca lui i-or face alt proces. Da' eu stiam ca pe el nu-l poate condamna fara mine. Voiam sa-mi spuna macar cum e: viu sau mort. Dar n-am reusit sa aflu si atunci le-am spus la proces: puteti sa ma condamnati si pe mine la moarte, daca pe sot l-ati omorat. Si m-au condamnat la munca silnica pe viata".
Tradatori de voie, sau de nevoie?
Aceasta intamplare, povestita acum cu detasare de Lucretia Jurj, dar care i-a adus traume fizice si sufletesti inimaginabile, femeia fiind eliberata in 1964, dupa 10 ani de detentie, ne ofera prilejul de a discuta un alt aspect care s-a aflat si se afla in atentia istoricilor fenomenului: relatia partizanilor cu colectivitatile satesti. Au existat cazuri de tradare in interiorul acestora? Dincolo de declaratiile smulse ca urmare a batailor sau chinurilor, au fost si delatiuni "benevole"? Am rasfoit nenumarate dosare si iata ce am gasit consemnat negru pe alb intr-un raport al Securitatii, referitor la situatia din Muntii Apuseni:
"Susmanii sunt sprijiniti de toata populatia moteasca". Istoricul Cornel Jurju ne confirma aceasta convingere:
"In general, comunitatea rurala nu a acceptat noul regim. L-a respins categoric. Grupurile minuscule de partizani din munti au fost, de fapt, un fel de varf de iceberg, rezultat al starii generale de nemultumire din interiorul colectivitatilor. Ei au fost sustinuti foarte puternic de comunitate, altfel nici nu s-ar putea intelege cum au rezistat mai bine de un deceniu, singuri pe munte, in conditiile in care regimul a mobilizat resurse puternice pentru a-i suprima. In cazul grupului Susman, Securitatea a lucrat cu sute de informatori, au fost perioade cand regiunea respectiva a fost efectiv mlitarizata si asediata. Si, cu toate acestea, partizanii au avut intotdeauna imbracaminte, alimente, informatii, pe care le primeau de la oamenii ramasi acasa. Fugarii se duceau la sateni pe care nu-i vazusera niciodata si acestia ii primeau in conditii foarte oneste, ii gazduiau o noapte, o saptamana sau, poate, chiar o iarna. Iar acesti oameni stiau de Susman doar din poveste".
- Asa este, doamna Lucretia? am intrebat-o pe interlocutoarea mea, prezentandu-i punctul de vedere al istoricului. Mi l-a confirmat, reluandu-si firul povestirii:
"Oamenii s-au purtat foarte frumos cu noi. Si nu numai consatenii. Ca ne-am intalnit cu oameni care nu ne-au cunoscut si la fel ne-au primit. Acuma, pe sotul il stia multa lume, si daca nu-l cunostea personal il stia dupa nume, ca socrul meu era vestit in toate satele de la Vascau pana la Beius, si oriunde s-ar fi dus, daca spunea ca este fiul lui baciu Jurj, toti ne ajutau. Aveam incredere unii intr-altii, ne-am intalnit cu oameni cu care nu ne-am cunoscut si ne-au dus acasa, si am avut incredere in ei, ramanand acolo luni intregi. Iar ei nu s-au gandit la ce-i asteapta. Si apoi i-au prins, i-au arestat inaintea noastra si au facut 5-6 ani de inchisoare".
"Talharie" cu... inventar
Principala explicatie a acestei extraordinare solidaritati umane, care a functionat in pofida oricaror represiuni, o constituie comunitatea de idealuri dintre cei din munti si cei ramasi acasa. Dar mai exista un element care a contribuit la consolidarea frontului comun: statutul de "haiduci moderni" pe care si l-au asumat in mod inconstient partizanii. Propaganda oficiala s-a straduit sa-i prezinte ca pe niste banditi, hoti, talhari. Documentele din epoca, cercetate acum cu obiectivitate, infirma aceasta viziune. In atitudinea partizanilor se vede o evidenta grija fata de gospodaria taraneasca, fata de proprietatea privata. Nu au fost consemnate jafuri contra taranilor, iar atunci cand partizanii au dat lovituri, au facut-o contra proprietatii socialiste, de stat. Iata, de pilda, ce consemneaza un raport al Securitatii referitor la o actiune a grupului Susman: in toamna lui 1950, acestia au executat o incursiune asupra cooperativei din Giurcuta de Sus. La miezul noptii, au intrat in cooperativa si au luat mai multe obiecte si o suma de bani - 10 palarii, 3 perechi de bocanci, 3 perechi de pantaloni barbatesti, 3 perechi de pantofi de femei, 1 pachet de bumbac, 2 pachete de cafea, 12 paharele, 3 oglinzi, 18 bucati de sapun, 3 litri de spirt sanitar etc.
De unde cunoastem aceste detalii? Pentru a nu crea probleme gestionarului, grupul lui Susman a consemnat pe o foaie de hartie, in detaliu, inventarul obiectelor. Iata continutul acestui document pastrat de Securitate:
"Tot ce am notat pe acesta bucata de hartie am ridicat de la acesta cooperativa in noaptea de miercuri spre joi 11/12 octombrie. Obiectele au fost ridicate de grup 2 Organizatia Susman. Aceasta nota va servi vanzatorului pentru a fi pus in afara oricaror banuieli".
Mai adaugam o relatare a unui taran, consemnata de Institutul de Istorie Orala. taranul a fost ridicat si batut la Securitate pentru ca i-a ajutat pe partizani. El spune:
"Nu faceau rele. Nu spargeau, nu aveau treaba cu animalele. O mai facut ei asa cate oarece cand erau mai flamanzi, dar pa la pravalii, pa la oameni saraci - nu!".
Interesant este faptul ca am gasit in rapoartele cercetate, inclusiv in declaratiile consemnate de organele de represiune, ideea ca acesti oameni se simteau modele. Pare romantic, dar asta e realitatea. Adica spuneau: atata timp cat noi suntem aici, cei de acasa stiu ca nu am cedat cu totul. Mai ales in ultimii ani, dupa 1950, multi aveau convingerea ca vor fi prinsi in cele din urma, deoarece americanii nu vor mai veni. Si totusi nu au disperat, pentru ca le ramasese constiinta faptului ca raman exemple pentru cei de acasa, ca reprezinta o speranta pentru ei. Oricum, acesti oameni care au gasit taria de a renunta la un trai linistit pentru a se razboi cu un intreg sistem social nu regreta gestul facut, chiar daca au sfarsit tragic.
"Eu cu atata dragoste povestesc ceea ce mi s-a intamplat", isi continua relatarea Lucretia Jurj, "sunt asa de fericita pentru ca am putut sa traiesc si sa lupt in munti si deloc nu regret acei ani din viata mea. Atata doar ca mi-am pierdut sanatatea. Credinta nu mi-am pierdut-o si nici curajul si povestesc toate acestea in memoria celor care au fost, pentru ca au fost oameni de valoare, asezati, intre noi nu au fost scandaluri, am colaborat ca niste adevarati patrioti. N-a fost invidie. Batranul Susman era cam necajit pe mine ca-s prea tanara. La inceput s-a temut ca o sa-i incurc, ca n-o sa pot sa tin pasul cu ei. Dar nu i-am incurcat...".
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
