• Leu / EUR4.9469
  • Leu / GBP5.8072
  • Leu / USD4.7475
Ziarul de Duminică

Paştile sau Învierea Domnului?/ de Alexandru Ciolan

Paştile sau Învierea Domnului?/ de Alexandru Ciolan

„Mielul Domnului, de pe cupola mânăstirii athonite Philotheu”

Autor: Alexandru Ciolan

16.04.2015, 23:55 124

Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentaţie, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.

Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti…

 

Pascha, -ae a supravieţuit neîntrerupt, alături de alţi câţiva termeni creştini fundamentali (altar, biserică, boteza, crede, Crăciun, creştin, cruce, drac, duminică, Dumnezeu, închina, înger, păcat, păresimi, preot, rugăciune, sărbătoare, scriptură, suflet ş.a.) de-a lungul întregului proces de evoluţie a latinei până la româna zilelor noastre. Este, am putea spune, un cuvânt venerabil, cu atât mai mult cu cât istoria lui coboară în timp mult înainte de latină, care l-a împrumutat din greacă (paska), care la rându-i l-a luat din ebraică (pesah). Unii vor să meargă şi mai departe în stabilirea etimonului îndepărtat, trimiţând la un egiptean paşeh „trecere” şi „echinocţiu de primăvară”. Ipoteza nu este lipsită de logică, dacă ne gândim la sensul ebr. pesah, „trecere”, şi la prima lui folosire în Vechiul Testament (Ieş. 12, 1-30), amintind de trecerea Domnului, aşa cum îi prevenise pe Moise şi pe Aaron, peste pământul Egiptului spre a lovi pe toţi întâii născuţi, cu excepţia celor evrei, feriţi de însemnul de pe uşorii şi pragul de sus al uşilor, semn făcut cu sângele mielului sacrificat în ziua a paisprezecea a primei luni (nisan) din calendarul iudeu. Mielul acesta se numeşte pesah, şi tot aşa rânduiala ţinută de atunci de evrei pentru 14 nisan. Acesta este pesahul, pascha, paştele veterotestamentar, cel pe care îl evocă Pavel în epistola sa către Evrei (11, 28): „Prin credinţă, şMoiseţ a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor“, căruia îi conferă însă o nouă semnificaţie simbolică în Corinteni 5, 7: „Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi“. Hristos este mielul pascal (Apostolul Ioan vorbeşte despre „mielul lui Dumnezeu“ – v. 1, 29, 36), dar importanţa Lui nu se opreşte aici, pentru că ceea ce ştim despre şi de la El, prin Evanghelii şi Apostoli, nu se reduce la ofranda de Sine.

Paştile creştinilor nu au în comun cu Pesahul iudeilor decât numele, datorat unei coincidenţe temporale: în anul 30, pe 14 nisan a început pătimirea, urmată de moartea şi de învierea Mântuitorului. Primii creştini proveniţi dintre iudei sărbătoreau Paştile în seara de joi, pe 13 nisan, când se organiza o agapă (masă rituală însoţită de Euharistie) în amintirea Ultimei Cine. Mielul sacrificat pentru această masă nu mai comemora însă izgonirea din Egipt a evreilor, ci jertfa Domnului. Cu timpul, semnificaţia sărbătorii s-a deplasat dinspre comemorarea Cinei, a patimilor şi a morţii Domnului (Paştile Crucii) către bucuria şi lumina Învierii Sale, sărbătorirea Cinei fiind mutată, după instituirea postului prepascal (păresimile), din seara de joi a Săptămânii Patimilor şi topită în noaptea de sâmbătă spre duminică, când creştinii trăiesc în fiecare an Învierea Mântuitorului. Acesta este Paştele nostru – un alt nume, lipsit de transparenţă, dar moştenit de la primii creştini, pentru sărbătoarea minunatei Învieri a Domnului.

În afara acestor sensuri generale ale cuvântului Paşti (Paşte), cunoscute de toate limbile lumii, româna a dezvoltat încă două, specifice doar ei. Primul este paşti „pâine stropită cu vin şi cu agheasmă, sfinţită şi împărţită credincioşilor în biserică în ziua de Paşti”. Pâinea aceasta, care nu este nici Sfânta Euharistie, nici simplă anafură, nici litie, nu are cu Paştele altă legătură decât aceea că, iniţial, conform tipicului mănăstiresc al Sf. Sava, era împărţită credincioşilor care, în Sâmbăta Patimilor, zi de post negru, participau la Liturghia unită cu vecernia (celebrată după-amiaza, nu dimineaţa, ca acum) şi rămâneau în biserică, în priveghere, ascultând lectura integrală a Faptelor Apostolilor, până la Utrenia Învierii de la miezul nopţii. La sfârşitul Liturghiei, se sfinţeau pâinea şi vinul ce aveau să fie împărţite participanţilor, spre a fi consumate pe loc, în scop de întremare fizică. În bisericile de mir din România, pâinea aceasta este sfinţită sâmbătă dimineaţa şi împărţită fie la sfârşitul Liturghiei din noaptea Învierii, fie în Duminica Luminată, după vecernia de la prânz (numită şi Învierea Mică). Ea şi-a pierdut rostul iniţial, de a întări fizic în aşteptarea ascetică a slujbei Învierii (nici nu mai este, de altfel, mâncată în biserică, ci acasă), dar a căpătat alte valenţe. În rugăciunea de sfinţire, în Molitfelnic a apărut invocarea: „pe noi, care am adus-o şpâineaţ şi o sărutăm şi din ea vom gusta, fă-ne a fi părtaşi binecuvântării Tale celei cereşti şi alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala şi neputinţa, dându-ne la toţi sănătate“. Acesta este, aşadar, rolul actual al pâinii sfinţite, impropriu numite „paşti“: alungarea bolilor şi a neputinţelor, fizice şi spirituale.

Prima atestare a acestor „paşti“, în 1581, în Cartea cu învăţătură a lui Coresi, ne arată că încă de pe atunci cuvântul era incorect folosit, pâinea şi vinul sfinţite în Sâmbăta Mare fiind confundate cu pâinea şi vinul euharistice: „Derept aceaia şi noi să ne nevoim să ne spodobim şâ să ne învrednicimţ a ne cumineca cu acealea paşti de la Hristos Isus“. Se pare, de altfel, că practica de a înlocui sfânta împărtăşanie (precedată de spovedanie, de post şi de o pregătire sufletească adecvată) cu luarea acestei pâini stropite cu vin şi cu agheazmă era frecventă în evul mediu românesc, un mitropolit valah de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, Neofit Cretanul, ajungând chiar să-i ameninţe cu excomunicarea pe cei care cădeau într-o asemenea rătăcire.

Ultimul sens dezvoltat exclusiv de română este acela de „cozonac cu brânză şi stafide sfinţit la slujba Învierii“. Prima atestare a cuvântului este de la mijlocul sec. al XVIII-lea, când un anume Gheorgachi, logofăt, consemnează că unii le dăruiau udătorilor din doua zi de Paşti „vedre de vin, alţii paşte şi ouă“. În acest citat, paşte nefiind determinat, nu ne putem da seama dacă este o formă de singular sau de plural. Într-un text folcloric reprodus la sfârşitul sec. al XIX-lea în revista „Şezătoarea“ a lui Artur Gorovei, acest cozonac apare sub forma de plural paşti: „Cojile de ouă cu care se fac paştile să le dai pe vale“. Cea mai frecventă formă este însă cea de singular, pască: „Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi feliu de feliu de bucate“ (Ion Creangă). Să fie această pască un singular construit după pluralul paşti sau un împrumut din neogreacă? Nu putem şti. Ce ştim însă cu siguranţă este că pasca din zilele noastre nu mai e ce era. Liturgistul contemporan Petru Pruteanu spune că, în Basarabia, „această «pască» este mâncată acasă pe parcursul Săptămânii Luminate, după anafură şi agheasmă, dar înainte de celelalte bucate“. S-o mai fi păstrând acest obicei în Basarabia zilelor noastre, care oftează după Uniunea Europeană şi vrea, ca şi surata ei mai mare de pe celălalt mal al Prutului, progresul cu orice preţ, progresul şi numai progresul?

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9469
Diferență: 0,0222
Ieri: 4.9458
Azi: 4.7475
Diferență: -0,3526
Ieri: 4.7643
Azi: 5.8072
Diferență: 0,062
Ieri: 5.8036
Azi: 4.7246
Diferență: -0,7374
Ieri: 4.7597