Ziarul de Duminică

Pe traseul lui 336. GALERIE FOTO

Pe traseul lui 336. GALERIE FOTO

Pe traseul lui 336. GALERIE FOTO

Autor: Calin Hentea

02.12.2011, 00:00 87

Îl iau adesea pe 336, atunci când nu sunt foarte grăbit, ca să ajung în Centru, la Universitate, venind din Militari, sau invers. Este traseul dintre două lumi, de-a lungul căruia oraşul îşi arată suferinţa, tristeţile, nostalgiile, neputinţele. Un oraş care, volens-nolens, a ajuns dintr-un utopic "mic Paris" o penibilă capitală europeană.

Plecând de undeva de printre blocurile de pe strada Apusului, autobuzul străbate, cu multe staţii, un lung bulevard de blocuri, fost Armata poporului, rebotezat Iuliu Maniu. Blocurile sunt cu zece etaje şi mânjite de ploi. Toate. Doar balcoanele şi ferestrele diferenţiază situaţia financiară a locatarului care a avut sau nu bani de termopane, a rămas cu vechiul cornier sau nici măcar atât. Ca un rânjet de ştoarfă bătrână, care, funcţie de dever şi noroc, şi-a pus dinţi de tablă, aur sau porţelan. Pe tot bulevardul, staţiile de autobuz sunt scurte, aşa încât la miezul zilei pensionarii plecaţi cu sacoşa la cumpărături să poată coborî/ urca chiar acolo unde au nevoie. Printre ei se mai întâmplă câte un boschetar care se adăposteşte de frig, iarna, sau de soare, vara, şi care este atât de odios mirositor, încât nimeni nu are curajul (şi ficatul aferent) să-l ia de braţ să-l dea jos, aşa încât în jurul lui se face gol. În rest, oameni ai muncii de la oraşe şi sate, elevi, studenţi, puştoaice, şmecheri.

La intersecţia Lujerului, după trei semafoare, se face o deschidere bruscă de peisaj cu Cora aproape şi Mall-ul Plaza în depărtare. Pentru cine are treabă. Pentru restul, iarăşi blocuri lungi şi triste. Statuia Leul (oare mai citeşte cineva inscripţia de pe soclu?) este un vestigiu-bornă de pătrundere printre două teritorii exclusiviste, traversate în viteză, fie-n pantă, fie-n rampă: Palatul Cotroceni, lumea-zeilor-atotputernici şi Grădina botanică, lumea verde-care-ne-hrăneşte-şi-respiră. Apoi ajungem la apă.

Dâmboviţa, pe malul căreia citesc "Basarabia - pământ românesc". Cândva citeam şi "Becali -pleacă!". Un fel de exhibiţie anonimă, la fel ca şi pe forumuri. Imediat apoi îmi sare în ochi scheletul uriaş a ceea ce trebuia să fie o Casă Radio ceauşistă, apoi un Mall turcesc, iar acum este o carie urâtă, precedată de incredibila risipă a unui teren de prea mulţi ani stăpânit de bălării şi de o primărie de sector. Adică de nimeni.

Biserica Sf. Elefterie, "Eroii sanitari" şi Opera anunţă, fiecare în felul său, că urmează Centrul Capitalei. Ce case frumoase erau... cândva. Ce blocuri se făceau... odată. Trăinicie. Arhitectură. Şi pe dreapta, şi pe stânga bulevardelor Kogălniceanu şi Regina Elisabeta (fost 6 Martie pe vremea când erau cinematografele unul lângă altul). Din mersul autobuzului nu pot citi plăcuţele memoriale, mai văd doar câte o bulină roşie, multă scorojeală cenuşie, graffiti de amatori, stencil-uri cu Băsescu şi Ceauşescu, câte o schelă cu plasă. În Cişmigiu, la intrarea în parc, văd nişte gherete şi nişte protestatari în greva foamei, iar vis-à-vis, la Primăria Capitalei, nu văd decât poliţişti comunitari cu maşinile lor.

Gata, am ajuns la Universitate. Au trecut doar cam 25 de minute de când am plecat dintr-un colţ de stradă al Bucureştiului şi am ajuns la "kilometrul zero al libertăţii şi democraţiei". Aici este deocamdată o groapă mare, despre care unii pretind că e şantier arheologic, iar alţii că ar fi şantier de construcţii subterane. Până să se hotărască, Mihai Viteazul, aşa statuie cum este, a plecat să vegheze Casa Poporului dinspre Parcul Izvor. Alături de învăţaţii neamului.

AFACERI DE LA ZERO