Gheorghe Netejoru
Şi eu am luptat în Est
Spovedania unui fost prizonier de război
Editura Militară
Cuvânt înainte de Dumitru Roman. Ediţia a treia (sau al treilea tiraj). Gheorghe Netejoru s-a născut la 21 iunie 1922, în localitatea Băneasa, judeţul Vlaşca (astăzi Giurgiu). La 10 mai 1942 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri (activi) de Artilerie, a fost avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Artilerie de Gardă. Pe front va ajunge în primăvara anului 1944, când unitatea sa este dislocată la nord de Iaşi.
După 23 august 1944, în răstimpul dintre încetarea unilaterală a ostilităţilor de către armata română şi semnarea armistiţiului (12/13 septembrie 1944, Moscova), Armata Roşie a dezarmat şi a luat în captivitate majoritatea ostaşilor români rămaşi pe fostele aliniamente din Moldova. Mulţi dintre ei vor fi transportaţi în adâncimea teritoriului rusesc şi vor îndura regimul de exterminare din lagăre. Este şi cazul sublocotenentului Netejoru, judecat abuziv de autorităţile sovietice şi condamnat de două ori, la 8 şi, respectiv, 25 de ani de temniţă. Timp de zece ani, sublocotenentul român a fost purtat prin 16 lagăre, a avut de suportat peste 300 de zile de carceră şi patru luni de regim de celulă, dar a rezistat acestor încercări, ba chiar a ripostat, făcând 26 de zile de grevă a foamei.
După un deceniu de privaţiuni, când puţini mai credeau în supravieţuirea sa, revine în ţară, unde îl aştepta credincioasă prietena sa, Paula Manolescu. Familia pe care a întemeiat-o atunci i-a dat forţa să revină, în pofida tuturor greutăţilor: devine inginer agronom (1960) şi îşi clădeşte o carieră în domeniul îmbunătăţirilor funciare. În 1997, publică volumul de memorii, „Zece ani în lagărele sovietice”, a cărui a doua ediţie primeşte premiul „Constantin C. Giurescu”, decernat de Fundaţia culturală „Magazin istoric” (2001). A fost avansat general de brigadă în retragere la 8 mai 2006. A murit în noiembrie 2012.
„Ne aflăm în faţa unui document de primă mână despre o epocă şi un sistem – cel totalitar – dar şi în faţa unui roman de dragoste mai puţin obişnuit. Încerc pe cât îmi este cu putinţă să mă feresc de exagerări şi trimiteri care nu suportă comparaţii. Nu pot, însă, să nu constat că, prin această carte, Gheorghe Netejoru este – într-un fel şi într-o anumită proporţie –, urmaşul lui Panait Istrati, scriitorul care, îmbrăţişând utopia comunistă, a trăit deziluzia şi spovedania învinsului. De data aceasta, spovedania este a învingătorului. Căci autorul acestor pagini se numără printre puţinii oameni care au luptat împotriva unui Imperiu şi, fapt incredibil, au reuşit să-i supravieţuiască! Uniunea Sovietică a dispărut ca stat. Aceasta este adevărata victorie a lui Gheorghe Netejoru şi a miilor de Netejoru care au luptat în Est, împotriva totalitarismului întruchipat în imperiul numit U.R.S.S.” (Dumitru Roman)
Iată şi un fragment din volum:
„Condamnări. Era la începutul lunii martie 1946, când activiştii şi comisarii se pregăteau să comemoreze în lagăr un an de la instaurarea unui „guvern democratic” în ţara noastră. Se întocmeau moţiuni, se pregăteau discursuri pentru a ne arăta adeziunea şi ataşamentul faţă de guvernul intitulat de „democraţie populară”. Cât de popular şi cât de democratic era şi câtă fericire ne-a adus, ştim cu toţii, pentru că milioane de oameni au suferit de pe urma acestei noi orânduiri. În bordeiul nostru erau câţiva ofiţeri, printre care: căpitanul Popescu S. - fost comandant de campanie, care luptase contra partizanilor în Crimeea, căpitanul N. Dinu - ofiţer de jandarmi, care judecase şi condamnase prizonieri, căpitanul în rezervă I. Timofte ? învăţător de prin judeţul Brăila, lipsit de orice personalitate, sublocotenentul I. Pupe - acum mare activist, având în ţară un trecut foarte dubios, sublocotenetul M. Stoian - student, şi alţii, care nu mai conteneau cu osanale aduse ruşilor, precum şi guvernului de la Bucureşti. Foarte mulţi dintre noi ajunseserăm la capătul răbdării. Nu mai suportam să auzim aşa ceva. Împotriva celor care le debitau căpătasem o ură şi un dispreţ fără margini. Cum era posibil să spui aşa ceva, în timp ce noi sufeream de foame, tremuram de frig, hainele de pe noi erau zdrenţuite, eram zilnic scoşi la corvezi, nu aveam dreptul la scrisori din ţară, trecuseră mai bine de doi ani de la armistiţiu, iar despre noi nimeni nu spunea nimic? Şi, de câte ori încercam să-i înfruntăm pe aceşti laşi, noi ajungeam la carceră, iar ei jubilau...”
Sergiu Iosipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu
Marea Neagră - State şi frontiere
De la sfârşitul Antichităţii la Pacea de la Paris (1856)
Editura Militară
Expansiunea şi decăderea puterii romane în bazinul Mării Negre / Evoluţia frontierelor din regiunea Mării Negre în secolele VII–XII / De la Cruciada a III-a până la mijlocul celui de-al XVI-lea secol / Frontierele otomane la Marea Neagră de la mijlocul secolului al XVI-lea până la Pacea de la Belgrad (1739) / Apariţia unei noi mari puteri pontice – Rusia / Expansiunea imperială rusă în bazinul pontic până la 1812 / Apogeul expansiunii ruseşti. Războiul Crimeei şi Pacea de la Paris (1856).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
